Dragoste la prima vedere. Am trăit-o de două ori în viață. Iremediabil!

Avertisment pentru cei care nu suportă dulcegăriile și scrierile siropoase: Dacă vreți să citiți asta, stați cu lămâia lângă voi!
Nu aș fi crezut vreodată că voi scrie pe un blog o astfel de siropoșenie, dar m-am trezit scriind și nu m-am mai oprit. Așa că o să-i dau repede publish, ca să nu mă răzgândesc.

Dintotdeauna mi s-a părut o mare prostie ideea de dragoste la prima vedere. Adică bine, te simți foarte atras de o persoană, ok, pot să înțeleg, dar de la asta și până la dragoste mi se pare că mai sunt muuulte etape.

Ei bine, acum, la 32 de ani pot spune însă că am trăit de două ori dragostea la prima vedere. În toată splendoarea ei. Prima dată atunci când mi-am cunoscut viitorul soț și, desigur, a doua oară când mi-am văzut pentru prima dată copilul.

Pentru că am fost obligată să nasc sub anestezie generală nu mi-am văzut copila la naștere. Mi-a arătat soțul meu o poză cu ea și am avut un mic șoc pentru că mi-a spus că are ochii căprui (așa îi văzuse el în emoțiile alea mari). Indiferent cât de stupidă ar fi ideea asta, mi-am dorit un copil (fată sau băiat) cu ochii albaștri. Atunci când mi-a fost adusă omuleața am remarcat prima dată că era atât de mică, mai mică decât credeam eu că poate fi un nou-născut. Și avea ochii albaștri. Și era perfectă. Da, perfectă! Chiar așa roșie și cu pielea zbârcită și cu bubițe pe față și plângăcioasă. Asta a fost a doua oară când am cunoscut dragostea la prima vedere.

Prima dată fusese cu cinci ani în urmă când l-am văzut pe EL. La un interviu. După ce am stat de vorbă juma de oră, am mers și i-am spus prietenei mele că el este the one și că voi avea un copil cu ochii lui (albaștri, desigur). Nebunie, da, știu! Așa a crezut și prietena mea. Ba chiar i s-a părut o prostie atât de mare încât nici măcar nu a simțit nevoia să dezbată subiectul în vreun fel.

Nu înțeleg nici acum cum s-au scurtcircuitat neuronii prin capul meu și care au fost criteriile după care i-am pus eticheta perfecțiunii.

Nu, nu am avut o relație numai lapte și miere. Nici gând. Ba chiar a fost una cu urcușuri cu coborâșuri, cu certuri nenumărate. Suntem două persoane dificile amândoi, dar într-un mod complet diferit. Eu sunt o corcitură de dobrogean cu moldoveancă, impulsivă, veșnic nemulțumită și obsedată de control. El este un moldovean (nu-mi spuneți că Buzăul nu este în Moldova că știu eternele discuții pe tema asta, dar vorbim de origini acum) care mai degrabă are temperament de ardelean. Foarte calm, de multe ori enervant de calm, molcom (deși este sufletul petrecerii ori de câte ori se ivește ocazia) și incredibil de nehotărât (urăște să-i spună cineva că este nehotărât, sorry!)

Dar în ciuda relației noastre tumultoase și în ciuda amenințărilor mele niciodată nu am luat în calcul varianta unei despărțiri. Pur și simplu nu a existat niciodată pentru mine alternativa asta. Pentru că mereu am crezut, sau mai bine zis am știut, că el este the one. Și m-am convins de asta de nenumărate ori până acum.

Nu, nu este perfect în sensul strict al cuvântului. Dar este perfect pentru mine. Pentru că imperfecțiunile lui completează perfect imperfecțiunile mele.

Am apreciat perfecțiunea lui imperfectă în momente despre care nu aș fi crezut niciodată că le-as putea numi romantism. (am avut mereu discuții pe tema romantismului pentru că eu voiam dulcegării, lumânărele, muzică în surdină și parcă nu-i intra deloc în cap). Momente care au contat de o mie de ori mai mult decât cele mai parfumate și mai minunate lumânărele din lumea asta.

Pot să spun că în timpul sarcinii m-am îndrăgostit a doua oară de soțul meu (nu că m-aș fi dezdrăgostit vreodată).

A știut cumva să mă liniștească la fiecare criză de plâns iscată din senin într-un mod în care doar el ar fi putut – pentru că oricine altcineva nu ar fi știut să se înțeleagă cu mine în momentele alea când eram isterică. A stat cu orele în bucătărie să-mi gătească (deși nu-i face nicio plăcere) mâncăruri pe care de multe ori nu puneam gura ( din cauza grețurilor) și îl mai și criticam că e ba prea arsă, ba prea nefăcută, ba prea sărată, ba fără gust, ba cu gust de borâtură.

Mă încălța când eram balenă și nu mă mai puteam apleca. Ba chiar mi-a tăiat și unghiile de la picioare. (Nu, nu l-am mai lăsat și a doua oară, riscul era prea mare :-D).

Nu s-a strâmbat nici măcar o fracțiune de secundă când a schimbat primul scutec acru și nici măcar nu i-a trecut prin minte că bărbații nu fac asta. A luat Mogâldeața și a culcat-o pe pieptul lui atunci când eu eram epuizată. Era și el epuizat, așa că adormeau amândoi. Nu cred că am văzut vreodată ceva mai perfect.

După ce am născut, la nici o lună, era ziua mea de naștere, făceam 30 de ani. Nu i-am zis ce îmi doresc cel mai mult, dar a știut. Și-a luat liber de la muncă (deși nu era cel mai ușor lucru) și a stat cu noi. Nimic pe lume nu m-ar fi bucurat mai tare (bine, exceptând să câștig premiul cel mare la loto, dacă aș fi jucat).

Știe doar uitându-se la mine ce stare am, chiar dacă eu neg. Înțelege ce vreau și fără cuvinte. Când observă că sunt praf din diverse motive o ia el pe copilă și se joacă împreună, fără să-i cer asta.

Pentru toate astea și pentru infinit mai multe consider și acum, după aproape opt ani, că este perfect cu toate imperfecțiunile lui.

Și poate ați citit asta fără să puneți limba pe lămâie și sunteți la fel de norocoase ca și mine și vă gândiți: da, bine, și soțul meu a făcut asta, so what? Cum spuneam, dacă a făcut înseamnă că ești o norocoasă, pentru că, din păcate, sunt încă foarte mulți bărbați care nu concep așa ceva. Și chiar dacă toți bărbații din lume ar fi așa, asta nu ar schimba cu nimic ce am simțit eu în momentele în care EL a făcut aceste lucruri.

Și sper din toată inima să nu-i fac prin această postare cea mai neplăcută surpriză, pentru că este cel mai discret om pe care l-am cunoscut în cei 32 de ani de viață ai mei.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook