Depresia își are rădăcinile în copilărie. S-o evităm

Promit să nu-mi transform blogul într-o adunătură de studii, dar, așa cum v-am mai spus, pe lângă studiile tembele, găsesc și unele care mi se par interesante. Și parcă nu-mi vine să trec peste ele fără să le amintesc aici, pe blog. Iar ăsta despre care scriu acum chiar mi se cel puțin interesant și cred că ar trebui să ne punem niște semne de întrebare.

Studiul zice așa: copiii care resimt un puternic sentiment de vinovăție la vârste fragede, inoculat în mod voit sau involuntar de părinți, la maturitate sunt puternic predispuși la depresie. Mai mult, acest sentiment de vinovăție influențează în mod direct dezvoltarea creierului. N-aș vrea să intru extraordinar de tare în detaliile studiului, dar sunt câteva lucruri despre care cred că trebuie spuse. Înțeleg că studiul nu este vreun sondaj de doi bani făcut la cererea vreunei companii de medicamente pentru a-și promova nu știu ce produs, este unul în care s-a ținut cont de mulți factori și în care s-au analizat date medicale și s-a constatat efectul asupra dezvoltării creierului prin scanarea creierului, pentru a se obține date corecte și concrete.

Concluziile studiului publicat în JAMA Psychiatry sunt că sentimentul de vină inoculat copiilor încă de mici afectează în mod direct acea regiune din creier numită insulă anterioară, cea care poate fi responsabilă cu afecțiuni precum depresie, anxietate, tulburare obsesiv-compulsiv și chiar tulburare bipolară.

Așadar, mai pe scurt, copii cărora le sunt induse sentimente de vinovăție au tendința să se interiorizeze, iar la vârste fragede, când creierul lor este în plină formare, dezvoltarea anumitor regiuni din creier este influențată. Iar acest lucru îi predispune la depresie, anxietate și alte afecțiuni atunci când ajung la maturitate. Vârsta la care se pot observa aceste tulburări psihice încă latente este în jurul a 12 ani.

Acum eu știu ce zicem noi, multe dintre noi: părinții și bunicii noștri nu au mai ținut cont de studiile astea și, uite, noi nu am mai ajuns depresivi. Într-o oarecare măsură pot fi de acord cu asta. Însă am vreo două obiecții: au fost, sunt și vor fi multe persoane depresive și, doi, dacă știința evoluează și ne arată că putem preveni anumite lucruri, fără a ne face niciun rău, de ce să nu o facem, de ce să nu ținem cont de asta? Mai ales că vorbim de copiii noștri.

Nu o singură dată am citit sau am auzit discuții privind șantajul emoțional părinte-copil (adică acela în care părintele îl șantajează pe copil. Nu vorbesc despre reciprocă, nu-și are rostul, noi trebuie să fim cu capul pe umeri, copiii sunt copii, de la noi învață, le suntem exemplu). Nu judec pe nimeni, nu mi-aș permite așa ceva. Știu că ajungi de multe ori să nu mai știi cum să reacționezi, să nu mai știi cum să procedezi, se întâmplă ca copilul să te scoată din sărite, să ți se pare că nu mai există soluții.

Soluția nu este însă aceea de a sădi în mintea lui sentimentul de vinovăție. Faptul că a spart ceva, faptul că a făcut o boacănă- mai mică, mai mare sau chiar foarte mare- nu este până la urmă o tragedie. Să-i spunem ”uite ce ai făcut, din cauza ta acum…” sau ”ești un rău”, ”nesimțit”, ”prost”, ”nenorocit” (da, aud astea și multe altele și mi se frânge inima), nu rezolvă nimic. La fel și mama care ”plânge” sau ”suferă” din cauza năzbâtiei copilului. Nu, așa punem o etichetă copilului nostru, îi sădim niște sentimente dăunătoare. Știu, de cele mai multe ori involuntar. Nu vrem răul copiilor noștri. Dar totuși o facem.

Sunt multe lucruri care pe noi ne deranjează, multe boacăne care nu ne convin, dar dacă nu acționăm la nervi (și asta o spun în condițiile în care eu sunt o impulsivă. Nu însă și atunci când vine vorba de copil, chiar dacă înseamnă să mă lupt cu mine), dacă ne dăm un pas înapoi, respirăm și ne gândim, s-ar putea să realizăm că e doar o boacănă, nu un capăt de lume. Chiar dacă poate boacănă e un eufemism.

Nici nu mi se pare ok să le reproșăm copiilor noștri sacrificiile pe care noi le facem pentru ei. Ei vor cel mai mult de la noi dragoste, afecțiune, respect, apropiere. ”Eu muncesc, fac sacrificii și tu…” nu e o frază pe care să le-o spunem copiilor noștri. Chiar dacă muncim pe rupte, chiar dacă de multe ori suntem nevoiți să facem sacrificii ( De cele mai multe ori copiii nu cer câte lucruri materiale le dăm noi. Și de și mai multe ori nu le dăm câtă dragoste cer ei). Vreau să cred că, dacă suntem nevoiți să facem totuși sacrificii, le facem din dragoste. Din dragoste necondiționată față de copil, pentru că așa ar trebui să fie dragostea pentru copil – NECONDIȚIONATĂ. Nu le dăruim dragoste doar dacă sunt așa cum vrem noi să fie.

Țelul nostru suprem nu este acela ca un copil, al nostru, să facă exact ceea ce vrem noi, pentru că așa spunem noi, pentru că știm noi că este bine. Nu vrem un copil dependent de noi, îngenucheat de complexe pe care chiar noi le sădim. Vrem un copil independent și ne dorim să aleagă calea cea bună atunci când va fi nevoie să ia decizii importante. Ne dorim să fie capabili să judece singuri ce e bine și ce e rău și pentru asta e nevoie să le mai permitem să și greșească.

Cuvinte multe, poate veți spune, dar în realitate e greu să faci față crizelor unui copil. Știu prea bine. Am mai scris despre asta (Crizele de furie și de plâns ale copiilor. Ce facem cu ele). Eu cred însă că de fiecare dată, dacă lăsăm primul impuls și nervii deoparte (foarte dificil, știu și asta), respirăm un minut și ne gândim că în fața noastră agitat și nervos, cel care țipă sau se tăvălește  este copilul nostru pe care îl iubim mai ceva ca pe ochii din cap și acționăm în consecință, cu dragoste, totul va fi bine.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook