Eu sunt Sophie

Ei bine, doamnelor și domnilor, acesta este momentul istoric din care Mogâldeața nu mai este Mogâldeața, este Sophie. Recunosc, mă așteptam să vină la un moment dat această clipă, când fii-mea îmi va spune că nu e mai e copil mic și că nu mai este cazul să mă maimuțăresc și să o alint în fel și chip. Dar nu mă așteptam deloc să vină atât de repede. Nu are nici 3 ani și deja îmi dă peste nas cu o mulțime de lucruri.

Familia noastră fiind formată din 3 membri, faptul că o aveam pe Mo… pardon, pe Sophie de partea mea, mă făcea parte din majoritate. Ei, bine acum lucrurile s-au schimbat (deja!!!) și am ajuns să fiu în minoritate. Și ea și ta-su îmi dau peste nas în mod constant, iar eu trebuie să mă adaptez cât mai repede.

V-am mai spus aici, in Cum m-am schimbat după ce am devenit mamă de fată” că multe lucruri pe care credeam că nu le voi face niciodată, le-am făcut de nu m-am văzut. Așa am ajuns să folosec și diminutivele într-un mod excesiv, așa am ajuns să scornesc tot felul de porecle sau mai bine zis alinturi pentru copilă, așa am ajuns să mă maimuțăresc în fel și chip.

Mi-am dorit foarte mult copil, nu încape îndoială, dar nu am fost niciodată genul de persoană care atunci când vedea un copil mic, mergea repede la el, vorbea cu el, se juca cu el sau își pițigăia vocea sperând să-i facă pe plac micuțului. Nu mă înțelegeți greșit, nu văd nimic rău în asta. Chiar mă gândeam că nu voi fi cea mai bună mamă, pentru că nu mă simțeam în stare nici să-mi pițigăiez vocea, nici să mă maimuțăresc. Ba chiar ajunsesem să-mi fac griji că nu voi ști să-i arăt dragostea copilului meu, că nu voi ști să mă apropii de el, că nu voi ști să mă comport cu el.

Ei, dar după ce am devenit mamă, s-au rezolvat toate problemele de genul ăsta. M-am convins că pot să mă prostesc în utimul hal, să mă maimuțăresc dincolo de imaginație, să mă transform cum nu gândeam. Ba chiar, diminutivele cărora nu le vedeam rostul în niciun fel au devenit parte din viața mea, vocabularul meu parcă nu mai există fără ele. Parcă e un soi de diminutivo-dependență. Deși citisem eu că nu e prea recomnadat să faci așa, ba chiar greșit, că e bine să înveți copilul să vorbească bine și corect, eu nu și nu, dom’le.

Ok, că mâna e mânuță, că piciorul e picioruș, ochișori, guriță… este, să zicem, de înțeles. Că nah, copilul e mic și în consecință toate sunt mai mici. Dar de ce oi fi începând să spun iaurțel, când iaurtul are fix aceeași dimensiune ca și până acum, de ce să spun creionaș, când creionul ăla va avea mereu aceeași dimensiune, de ce să spun păpică dacă vorbesc despre mâncare și, mai ales, de ce pe lumea asta să spun căcuța? Nu știu. E ca și cum la naștere nu m-ar fi operat doar de cezariană, ci mi-au făcut și o incizie la nivelul creierului și mi-au băgat în cap numai diminutive. Ba chiar îi bănuiesc că au umblat un pic și la partea din creier responsabilă cu comportamentul, altfel nu-mi explic cum de am ajuns să mă maimuțăresc în felul în care o făceam.

O făceam, da! Că aici este buba, acum nu mai pot. Dacă până acum era doar El, ta-su, care îmi atrăgea atenția să vorbesc corect, fără diminutive și pițigăieli, acum are un aliat de nădejde. Pe fii-mea. Căreia până mai zilele trecute îi tot spuneam ”Mogâldeață”, ”Mogâldeață șugubeață”, ”Gurița lu’ mama”, ”Puiu’ mamii”, ”Mititico”, ”Mititeață” și în multe alte feluri nemaiauzite, în funcție de context.

Ei, acum nu mai am loc de întors. Dar deloc, deloc. Nici de unul, nici de altul. Acum nu doar el mă trage de mânecă și îmi spune să-mi revin în simțiri și să mă comport ca un om matur ce pretind că sunt, ci și ea, Sophie.

– Ce faci, omulețul meu drag?
-Mami, eu nu sunt omuleț, eu sunt Sophie!

-Mogâldețu’ lu’ mami, vrei iaurțel?
-Ooofff, mami! Eu nu sunt Mogâldeț, eu sunt Sophie. Am spus, am spus… Și vleau iault, mami. A spus tati iault, mami!

-Mami, vrei să-ți dau cărticelele de colorat?
-Ooff, mami, călți, mami. Nu călticele.

-Ia, stai, că papă mami o guriță de fetiță mititică, frumușică!
-Mami, eu nu sunt fetiță mitică, eu sunt male, mami! Am spus a tine, sunt Sophie!

Ei, da, și câte și mai câte. Una două, îmi dă peste nas. Ea e Sophie, e mare și diminutivele și-au găsit sfârșitul la noi în casă. Și nu are nici măcar trei ani. Ba chiar mai avem 4 luni până atunci.

Pffiu, cam repede se întâmplă lucrurile. Încă o etapă care a trecut pe nesimțite. E amuzant cum îmi atrage ea atenția și îmi dă peste nas, cum se vede ea mare și cum deja i se par depășite maimuțărelile mele. Dar dincolo de amuzant, pe mine m-a lovit o nostalgie de nu mă văd. A trecut timpul, a trecut deja, mult, mult prea repede etapa asta. Am o fetiță plină de personalitate. Unde mai pui că e și ”male” acum, deși are 2 ani și 8 luni. Deja îmi dă lecții. Și nu numai lecții de vocabular, ci o mulțime de lecții de viață. Am mai scris despre ele, probabil le știți deja.

Și alte lecții de viață de la o fetiță, un pic mai mare, dar bune de citit pentru orice părinte, am văzut pe Qbebe- Trei lectii de viata pe care le-am primit de la fiica mea in 3 zile. Da, v-ați prins :). Citesc destul de des site-ul ăsta, am găsit de-a lungul timpului o mulțime de informații utile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook