Noaptea în care mi s-au îndeplinit toate dorințele

Da, deși în ultima vreme mă cam plâng de multe lucruri -cel mai tare pentru că nu mai am timp de absolut nimic, sunt veșnic într-o alergătură nebună și abia mai reușesc să-mi adun gândurile – mi-am dat seama, în cadrul unei discuții stupide, că mi s-au cam îndeplinit toate dorințele. La naiba, păcat nu mi-am dorit niciodată cu adevărat să câștig la loto. Mai știi?

Acum, sinceră să fiu, unele dorințe intră la categoria ”ai grijă ce-ți dorești că ți s-ar putea întâmpla”. Cea mai importantă din categoria asta este fix aia care mi-a pus lumină în cap și m-a făcut să văd că tot ce mi-am dorit foarte tare s-a împlinit.

Despre ce vorbesc? Despre faptul că, în adolescență, eram fascinată să mă plimb noaptea cu mașina prin oraș. Acum, sinceră să fiu, nu mai știu de ce mi-aș fi dat sufletul pentru asta, dar nu pot să nu-mi amintesc felul în care reușeam să intru într-o altă lume, una numai a mea, atunci când aveam ocazia să mă plimb la miezul nopții sau după cu mașina prin oraș. Nici nu conta ce oraș. Singurele condiții esențiale pentru a fi în extaz erau să fie noapte și să fie muzică. Destul de tare, dar nu exagerat. Și bună. Nu conduceam eu, desigur, dar cu atât mai bine.

Ei bine, dintr-o prostie, într-o noapte mi-am dat seama că de aproape 8 ani de zile mi s-a îndeplinit dorința asta și nici măcar nu conștientizasem. De ce? Pentru că acum aproape că mi se pare o tragedie faptul că în minim 10 nopți pe lună mă plimb la miezul nopții sau după, prin București, cu muzică, la volum potrivit, de cele mai multe ori bună. Cum? Așa. Lucrez în presă, la ora aia mi se termină programul de foarte multe ori și mă duce șoferul acasă. Dorință împlinită. M-am bucurat de ea? Nu…

Și în momentul când am conștientizat că visul ăsta mi s-a îndeplinit, mi-au năvălit în minte toate celelalte dorințe importante din viața mea.

O alta, tot din adolescență, era să lucrez în presă. Iată că lucrez. De aproape 8 ani. Și am două joburi, nu unul singur. Asta ca să nu mai vorbesc de blog, care îmi ia într-adevăr foarte mult timp, dar satisfacția pe care mi-o dă nu se compară nimic. Pentru că reușesc să-mi împărtășesc fricile, bucuriile, uneori nebunia, câteodată vreo informație pe care o aflu, cu alte mame, că și ele comunică cu mine, că observ că nu sunt singura care dă de greutăți și le recunoaște, și că mai sunt și alte mame imperfecte ca mine pentru care dragostea de copil e totul.

Dorință împlinită? Da. M-am bucurat de ea? De cele mai multe ori da, de multe ori însă volumul de muncă mă copleșește și simt că nu mai fac față.

Am început cu astea două, pentru că asta a fost ordinea revelațiilor mele.

Dar cele mai importante abia urmează. Și parcă sunt desprinse dintr-un soi de scenariu siropos.

Încă de când am avut primul prieten, adică pe la 12 ani, când pupatul ni se părea o chestie numai pentru adulți, în mintea s-a înfiripat o… nebunie aș zice fără să stau prea mult pe gânduri. Domnule, eu vreau să mă mărit când oi fi eu mare, frumoasă și cu mult mai deșteaptă, cu unul cu ochii albaștri și să fac un copil care să aibă ochii lui. Altceva nu îmi mai era clar la vremea aia. Dar asta știam.

Despre frumusețe și inteligență parcă aș prefera să nu mă pronunț, la capitolele astea mereu e loc de mai bine, deci nici mie nu mi-ar mai strica măcar câte puțin din fiecare. Dar știți ce culoare au ochii soțului meu? Ei bine, da, ce să vezi? Albaștri. Și știți cine are cei mai frumoși ochi albaștri de pe lumea asta? Fii-mea, desigur.

Nu știu dacă ați citit despre povestea siroposă a întâlnirii dintre mine și cel care avea să-mi fie soț și să-mi suporte cele mai nebunești idei, cele mai insuportabile crize de plâns inexplicabile și să facă față perfecționismului, impulsivității și sensibilității mele peste limită. Dar în caz că nu ați citit, mai spun o dată. A fost dragoste la prima vedere. Se întâmpla pe vremea când eu aveam 24 de ani. După primele zece minute în care am stat de vorbă cu el, am ieșit la o cafea cu prietena mea de-o viață și i-am spus că îmi doresc ca el să fie tatăl copilului meu. A zis că sunt nebună, aproape că nici nu m-a băgat în seamă (și o înțeleg). Dar ce să vezi? Chiar este.

Dorințe împlinite? Da!!! M-am bucurat de ele? Oho, și încă cum! Sunt convinsă că am cel mai bun soț din lume, chit că nu e zi de lăsată de cine o fi ea lăsată în care să nu-l bosgorodesc în fel și chip. Despre copila cu cei mai frumoși albaștri din lume ce să mai zic? E sufletul meu. Am nevoie de ea ca să respir și parcă nu-mi mai ajunge aerul.

Și asta nu e tot. Neah! Lista mai continuă. Mi-am spus, pe la 20 de ani, că până la 30 de ani este răgazul pe care mi-l ofer să-mi procur o casă în care să-mi cresc copilul și să-i și dau naștere. Am avut casa la aproape 29, nu-i împliniesm încă. Vorba vine a mea, că încă vreo 20 de ani va fi probabil încă a băncii (poate mai lucrez la dorințele legate de loto și, cine știe, poate ajung să și joc). Dar, nah, scrie numele meu, zicem că e a mea.  Cu mult mai important decât asta, cu două săptămâni înainte de a împlini 30 de ani, s-a petrecut cel mai frumos lucru din viața mea. Siropos sau nu, nu știu, dar eu simt asta până în măduva oaselor. Este cel mai minunat lucru, fără doar și poate. Am devenit mamă. A unui copil sănătos. Parcă rupt din stele. E al meu.

Dorințe împlinite? Oh, da! Nici nu mai contează prin ce am trecut până aici, important e că aș pot spune că tot ce mi-am dorit mi s-a împlinit. Și am realizat toate astea într-o noapte, sfârșitul unei zile de coșmar, în care mă plângeam de tot ce mă înconjura. Ei bine, ar trebui să fiu cea mai fericită femeie din lume. Și știți ceva? Chiar sunt! Am zis!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook