Locul din care mereu plec plângând

Locul din care eu mereu plec plângând este locul în care copila mea este foarte fericită. Mergem de câteva ori pe an și mereu plecăm cu lacrimi de acolo. Până să am copil lacrimile erau numai ale mele, acum ele șiroiesc și de pe obrazul copilei.

Acest loc este unul minunat, este locul copilăriei mele. Deși s-a schimbat foarte mult în ultimii ani, fiind foarte aproape de malul mării și investindu-se foarte mult în zonă, unele lucruri au rămas neschimbate. Cel mai important, mereu la fel, a rămas felul în care eu mă simt acolo. Și casa copilăriei mele a suferit multe modificări și modernizări între timp, dar pereții groși din piatră care țin vara o răcoare și o liniște parcă tămăduitoare, sunt neschimbați. Grădina imensă și copacii verzi mă rup de ale mele de fiecare dată și mă fac să intru din nou în lumea copilăriei mele. Curtea mare are acum și ceva asfalt, nu mai este la fel de plină de iarbă și mușețel cum era când eram copil, dar e suficientă natură pură în ea încât să se poate bucura și copila de libertatea pe care eu nu am cum să i-o ofer în Bucureștiul agitat în care trăim, indiferent de parcurile în care am merge.

Camerele din casă au fost numite între timp living și dormitor, dar pentru mine odăița în care am crescut va rămâne mereu aceeași, tinda va fi mereu tindă, nicidecum hol.

limanu2

Străzile satului au fost între timp pietruite, dar în mintea mea vor fi mereu alea prăfuite, pe care alergam de dimineață până seara, pe care îmi juleam genunchii, de pe marginea cărora culegeam flori, și ierburi din care făceam gumă de mestecat, unde mă bucuram vara de băltoace și iarna de derdeluș.

Nu am avut o copilărie ușoară pentru că mi-au lipsit enorm părinții mei, care au decis să mă lase la bunici până la vârsta de 7 ani. Nu-i mai judec de multă vreme, am înțeles între timp multe, pe unele le-am iertat, pe altele nu, dar toată copilăria m-am simțit inferioară din motivul ăsta, nu înțelgeam de ce și cu ce am greșit. Dar pot spune din toată inima că am avut o copilărie frumoasă, foarte frumoasă.  Am crescut liberă prin prisma libertății pe care ți-o dă viața la țară. Cât era ziua de lungă nu stăteam locului o clipă, aveam leagăne prin toți copacii, îmi făcusem trambuline din căpițele de fân, corturi și păpuși din cârpe, modelam diverse forme și omuleți din noroi, ne alergam cu furtunele de apă prin curte și ne făceam fleașcă, iar mai apoi cântam convinși fiind că așa va veni ploaia. Și în ploaie continuam să cânt, nu fugeam de ea cum fug acum, când sunt mare, de parcă m-ar topi.

 

limanu6

Bunicii mei mi-au oferit în primul rând dragostea lor, iar asta nu se poate egala cu nimic pe lumea asta. Bunica mea în special este omul pe care l-am iubit cel mai mult în viața asta, până în momentul în care am născut, atunci a fost pentru prima dată detronată. Este o femeie simplă, dar de la care am învățat multe, iar bunicul era o adevărată enciclopedie. Spre sfârșitul vieții lui uita ce zi este însă ne spunea în continuare cele mai tari povești și ghicitori cu tâlc.

casa

De la șapte ani am plecat la școală, la părinți, dar am suferit enorm, am simțit din nou o ruptură imensă, pentru mine bunicii erau acum de fapt părinții mei, ei îmi oferiseră dragoste, ei îmi fuseseră alături la fiecare etapă a vieții mele de până atunci. Nu, nu m-am adaptat, nu visam decât la vacanțe, niciodată nu mă puteau ține ai mei până în ultima zi de școală, mereu ajungeam la bunici mai devreme și era o tragedie dacă nu stăteam până în ultima zi de vacanță acolo. Și atunci, de fiecare dată când trebuia să plec, mă piteam prin curtea imensă, mă cautau cu orele câteodată și plângeam în hohote tot drumul până acasă și încă vreo câteva zile după.

Anii au trecut, dar acolo de fiecare dată m-am întors cu drag și nerăbdare, casa și curtea copilăriei mereu mi-au fost refugiu toată viața, locul în care m-am vindecat de suferințe și de cele mai negre gânduri, locul de unde de fiecare dată, chiar și acum, femeie în toată firea, plec plângând, pentru că nu-mi vine să mă rup.

limanu

De fiecare dată însă plec de acolo cu inima plină de bucurie, cât să-mi ajungă multă vreme, cu bateriile încărcate de energie, cu gânduri limpezi și idei noi și roditoare, cu puterea de a face schimbări majoare în viața mea.

Regret enorm că nu-i pot oferi copilei mele un astfel de loc în care să-și petreacă și ea vacanțele, câteva săptămâni pe an, pentru că mai mult oricum nu aș putea sta departe de ea.  Bunicii ei stau la fel ca și noi, între niște pereți de beton, cutii de chibrituri cum le numesc eu, străbunicii sunt deja prea bătrâni să mai aibă grijă de un copil neastâmpărat de trei ani.

Indiferent cât de mult încerc eu să-i fac copilăria frumoasă, copilăria petrecută la țară, așa cum am trăit-o eu cel puțin, nu o va cunoaște. Libertatea de a te trezi dis de dimineață, să vezi roua pe frunze, să auzi cocoșii, să bați curtea în lung și-n lat, să-ți culegi mâncarea direct din grădină, să alergi cât te țin picioarele și să cânți cât te ține gura, cât e ziua de lungă. Libertatea asta nu i-o pot da, chiar dacă îi ofer multe alte lucruri. De multe ori mă gândesc că poate cu mult mai puțin importante. Nu de puține ori mă întreb dacă nu greșesc enorm alegând în continuare viața asta și alergătura nebună dintr-un oraș mult prea aglomerat, poluat, agitat peste măsură, ca și viața mea.

Probabil încă o vacanță la bunica și, nu se știe niciodată, poate voi căpăta curajul  (cât pentru doi, și pentru mine și pentru el) să luăm viața de la capăt. Într-un loc cu liniște, mai viu, dar mai puțin agitat, cu mai multă natură și aer curat. Și, cel mai important, cu mai multă libertate pentru copil.

 

limanu1

2 thoughts on “Locul din care mereu plec plângând

  • 20 iunie 2016 at 12:54
    Permalink

    E prima data cand comentez aici, desi te citesc de ceva vreme:) articolul tau mi a atins o coarda sensibila, dorul de tara, de casa, de copaci si iarba. Pana acum credeam ca e un cliseu, romani plecati la munca, ce greu e departe de ai tai. Dar uite ma pe mine, dupa 6 luni in Emirate, cum tanjesc sa vad altceva decat palmieri, nisip si cladiri inalte. Prin natura meseriei, am cel putin 6-7 zboruri pe luna spre destinatii la care altii poate doar viseaza. Cand am ajuns prima data in Moscova mi au dat lacrimile, la propriu, cand am vazut dealuri, paduri si verdele ala crud de primavara. Pana si aerul mirosea a „acasa”. N as fi crezut vreodata ca aerul poate sa aiba miros:)) Si uite ma pe mine , umbland de nebuna pe strazi, sa mi incarc bateriile cu „verde”, sa admir lalelele si liliacul inflorit sau sa stau pe o banca in parc la o temperatura decenta, nu 40C. Luna viitoare am concediu si nu pot sa ti spun ce emotii am cand ma gandesc ca o sa ajung , in sfarsit , Acasa. Uneori nu observam si nu apreciem cele mai banale lucruri decat atunci cand nu le mai avem :(

    Reply
    • 24 iunie 2016 at 9:49
      Permalink

      Eu mereu am zis ca, in ciuda faptului ca iubesc marea si vara si aleg intotdeauna caldura in detrimentul frigului, nu as putea trai mai mult de maxim doua-trei saptamani doar cu mare, nisip si palmieri. Si de-ar fi sa plec vreodata din tara (nu prea cred ca se intample, dar nu se stie), trebuie musai sa fie un loc cu clima cat de cat asemanatoare. Sa exista musai primavara si musai zapada

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *