Când eram mică, tata m-a bătut. Când eram mică, mama m-a iubit

Corect ar fi fost să pun titlul între ghilimele, căci aceste cuvinte îi aparțin unei fetițe de 4 anișori. Cuvintele ei exacte au fost ”Când eram mică, tata m-a bătut. Și, și când eram mică, mama m-a iubit și m-a ținut în brațe”.

Mi-aș fi dorit să fi văzut și voi fățuca unui copil de patru ani și felul cum i se schimba mimica în momentul în care rostea aceste fraze. Tristețea din ochii ei și apoi bucuria și duioșia.  Mie una mi-au dat lacrimile, dar eu, recunosc, am foarte multe momente în care sunt excesiv de sensibilă și am învățat să traiesc cu asta, deși de multe ori durerea pe care ți-o aduce această sensibilitate te face să îți dorești să nu fi fost așa.

Stăteam și mă uitam la această fetiță apropiată mie, o cunosc pe ea și pe părinții ei. Mă gândeam că la ea totul se rezuma, așa cum este de așteptat, la două lucruri simple, foarte diferite unul de celălalt, așa cum este și normal de fapt: iubire și violență.

Așa este, copilul avea perfectă dreptate, violența nu are ce căuta acolo unde există iubire, sub nicio formă, sub niciun pretext. Bine, violența nu are ce căuta nicăieri, dar cu siguranță nu are ce căuta acolo unde este dragoste, nu are ce căuta într-o familie. Pentru mine însăși definiția familiei exclude complet violența. Asta în ciuda faptului că am crescut înconjurată și afectată profund de violența în familie. Cu atât mai mult, vorbesc în cunoștință de cauză.

Mi-am zis că nu voi scrie niciodată despre violența asupra copiilor din simplul motiv că nici măcar nu este nevoie de argumente pentru a-ți da seama că niciun copil din lumea asta nu ar trebui să fie victima violenței în familie. Dar vorbele acestei fetițe, chipul ei de copil atât de sincer și transparent, trăirile ei atât de evidente și inocente, m-au făcut să scriu despre ea.

Atât de mult adevăr am găsit în vorbele copilei, o lecție de viață atât de puternică au fost pentru mine, încât nu am putut trece peste. De ce? Este foarte simplu și firesc. Copiii, așa cum am spus, fac o distincție clară între iubire și violență. Ei nu pun egal între ele, chiar dacă își iubesc părinții enorm și fac orice pentru a le fi pe plac acestora. Fetiței acesteia și celorlați copii nu le rămân în minte faptele pentru care au fost agresați, nu primesc o lecție, nu se gândesc la ce au greșit ei atunci când sunt agresați. Nu, ei doar știu că tati sau mami, oamenii pe care îi iubesc cel mai mult pe lume, i-au bătut. Sunt atât de afectați sufletește, se simt atât de singuri și de neîndrepățiți în acele momente, încât, atunci și peste vreme, nu vor rămâne în minte decât cu faptul că mami și tati i-au bătut.  La fel cum vor rămâne în minte și cu iubirea mamei sau a tatălui atunci când ea le este oferită.

Și astea nu-s vorbe goale, spuse de mine din inimă și subiectiv, nu. Este dovedit de atât de multe studii că agresivitatea și pedepsele nu au efectul pe care părinții cred că îl au. Ei nu se învață minte. Nu, ei se îndepărtează de părinți, se însingurează, se simt neînțeleși și neiubiți.

Bine, pot să accept că de frică nu vor mai face un anume lucru. Dar nu-l mai fac de față cu părinții, de frică, nu pentru că sunt convinși că nu e bine să-l facă. Sau, dimpotrivă, în spirit de frondă vor face acel lucru mai abitir.

Nu cu mult timp în urmă, un prieten, un om despre care știu că este inteligent, am învățat multe de la el, îmi spunea că greșesc atunci m-a văzut cu un tricou inscripționat cu ”toleranță 0 față de violența asupra copiilor”. Explicația lui era că extremele sunt periculoase. Iar exemplul dat a fost acela că băiatul lui nu a înțeles că nu trebuie să treacă strada fără să se asigure, până nu i-a dat ”două castane”. Nu sunt de acord. Nu castanele te învață să treci corespunzător strada. Copilul nu rămâne în minte cu faptul că poate fi periculos să treci strada fără să te asiguri, ci cu faptul că i-a dat ta-su două castane. Explicațiile în schimb da. În unele cazuri este nevoie de multe explicații, repetate, de demonstrații, de exemple. Dar acestea sunt căi cu mult mai sigure, mai eficiente și, da, mai blânde de a-i băga în cap unui copil ceva.

Că extremele sunt periculoase sunt de acord, în principiu. Echilibrul este întotdeauna cel mai bun. Dar nu și în cazul violenței asupra copiilor. În cazul ăsta echilibrul și sănătatea psihică și fizică ale copiilor depind de eliminarea violenței. Aș putea accepta că ”toleranță zero față de violența asupra copiilor” este o extremă, dar dintr-un alt punct de vedere. Acela în care un părinte care își iese din minți și-i dă o palmă la fund copilului, dar își dă seama de greșeala pe care a făcut-o,  caută apoi susținere pentru a nu-și repeta greșeala. Da, l-aș putea susține, pot da dovadă de toleranță în cazul ăsta.  Dar și aici sunt câțiva de dacă, pentru că, așa cum am spus, am crescut într-o familie cu multă violență, iar persoanele violente de cele mai multe ori recidivează.

Știu sigur însă că se poate să-ți înfrânezi complet instinctele violente. E o decizie pe care o iei. Iar eu am decis că violența copilăriei mele nu are ce căuta în familia mea, dinainte să am copil.

Nu este ușor atunci când un copil te scoate din minți, căci trebuie să fim sinceri, te scoate. Nu e ușor cu atât mai mult cu cât cei mai mulți dintre noi am fost crescuți cu ”bătaia ruptă din rai”. Dar nu, nu asta este soluția. V-am zis, mi se pare că nici nu am nevoie de argumente pentru a susține asta. Mi se pare atât de evident că un copil nu trebuie agresat, ci iubit mereu, chiar și atunci când greșește. Mai ales atunci când greșește. Pentru că da, este nevoie de multă iubire pentru a-i fi alături când nu ne place ce face. Și pentru a putea să-i explicăm calm și blând, dar ferm, că acel lucru este greșit. Despre cum impun limitele cu blândețe am mai scris, despre faptul că iubire necondiționată nu înseamnă copil crescut fără limite iar am scris, aici și aici.

Despre faptul că violența le umbrește sufletul și copilăria copiilor noștri nu am scris, scriu acum.  Violența le răpește inocența, le frânge inima și aripile, le lasă amintiri pe viață, amintiri pe care un copil nu ar trebui să le aibă. Amintiri ca aceasta: ”Când eram mică, tata m-a bătut. Și, și când eram mică, mama m-a iubit și m-a ținut în brațe”.

Amintirea cu care vreau să rămână copila mea este că am iubit-o și am ținut-o în brațe. Voi?

One thought on “Când eram mică, tata m-a bătut. Când eram mică, mama m-a iubit

  • 27 iunie 2016 at 0:05
    Permalink

    Eu cred ca de multe ori mi-am invinovatit mama ca nu a facut ceva sa fie amandoi pe aceeasi lungime de unda. Asa am crescut si eu, cum va creste fetita asta.. Am multe probleme dar imi dau silinta pentru puiul meu.. sa nu vada asa ceva la noi. Are aproape doi ani si inca nu ne-a văzut nici pe noi certandu-ne. Asa vreau sa creasca si in continuare.. in liniste, armonie si intelegere.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook