Când moartea te trezeşte la viaţă

Nu ştiu de ce trebuie să ne lovească moartea şi tragediile pentru a ne trezi, pentru a realiza lucrurile cu adevărat importante din viaţa asta şi importanţa vieţii însăşi. Nu ştiu de ce nu ne putem bucura de viaţă cu adevărat decât abia când conştientizăm cât este de fragilă, cât de fragili şi vulnerabili suntem noi, mai exact, în faţa morţii. Suntem extrem de vulnerabili, secundele pot face diferenţa între viaţă şi moarte. O singură clipă ne-o poate schimba sau ne-o poate lua definitiv.

Ieri, ne-am îngropat prietenii. El 34 de ani, ea 36 de ani, copila lor abia a împlinit 4 ani. Au plecat în vacanţă în Grecia şi nu au mai ajuns. Într-o fracţiune de secundă s-au lovit de un camion şi asta a fost tot. Totul s-a spulberat în acea fracţiune de secundă. Nimic nu a mai contat. Nici faptul că abia îşi luaseră casă noua, cu mulţi nervi, oboseală şi tensiune iscată din aceste motive. Nu au mai contat nici planurile pe care ni le făcusem împreună pentru când urma să ne întoarcem cu toţii din concedii. Nici faptul că erau nemulţumiţi de grădinţa copilei şi voiau să o schimbe, lucru despre care vorbisem cu o zi înainte de accident. Absolut nimic, nicio frământare de-a lor, care le mâncase timp, energie, clipe frumoase pe care le-ar fi putut petrece împreună cu zâmbetul pe buze, nu mai avea importanţă. O clipă a fost suficientă ca un copil de patru ani să rămână fără părinţi şi să ajungă în comă, pe un pat de spital din Bulgaria, fără nimeni alături. O clipă a fost suficientă pentru a dărâma trei vieţi, o familie frumoasă.

Am încercat cu toţii să ne explicăm exact ce s-a întâmplat în acea clipă, nu ştiu de ce am simţit noi nevoia să găsim explicaţii. Nu aveau viteză, şi el şi ea erau şoferi buni, cu siguranţă niciunul dintre ei nu ar fi făcut vreo manevră periculoasă, mai ales cu copilul în maşină. Oricum, acum orice explicaţie este absolut inutilă.

Încă mi-e greu să vorbesc la trecut, am şters până acum verbul în aproape fiecare frază pe care am scris-o pentru că am tendinţa să folosesc prezentul. Încă mă mai uit pe geamul de la bucătărie să-i văd, pentru că da, eram şi vecini. Încă mă aştept să o văd pe fetiţă în parc şi pe Sophie ducându-se la ea să se joace împreună. Încă îmi apar conversaţiile cu mama fetiţei la ultimele conversaţii de pe Facebook. Asta deşi ieri am fost acolo când au coborât acele trei scînduri într-o groapă. Refuz în continuare să cred şi să accept ca acele coşciuge îngropate sunt de fapt sfârşitul lor. Nu cred în reîncarnare, nici în viaţa de după, nu cred în multe lucruri în care foarte mulţi oameni cred, dar de data asta vreau să cred să ei sunt undeva de unde pot avea grijă de fetiţa lor cumva, nu ştiu cum. Pentru că fetiţa lor este în continuare pe un pat de spital şi o vrea pe mama ei. Suflețelul ăsta mic a ieșit din comă, este într-o stare bună, medicii o mai ţin sub supraveghere doar din precauţie. Fizic va fi bine. Psihic însă… Cum să îi explici unui copil de patru ani că nu mai are părinţi atunci când iese din comă? Ce abordare pe lumea asta ar putea fi una potrivită? Cum o faci să treacă peste faptul că viața ei va fi complet schimbată din cauza acelei clipe? Cum îi explici de ce mama ei, ființa pe care și care o iubea cel mai mult. nu mai este lângă ea pe patul de spital și nici nu va mai fi vreodată?

De ce am ales să scriu despre tragedia asta, a noastră, conștientă fiind de impactul emoțional? Din două motive. Unul, recunosc, e egoist. Pe mine scrisul în viața asta m-a vindecat de multe. Scrisul (chiar dacă de multe ori numai pentru mine), iubirea  și lacrimile sunt singurele lucruri care mi-au vindecat sufletul de răni tare adânci și pline de puroi. Dar și pentru că tragedia asta m-a trezit și m-a trântit din nou cu picioarele pe pământ. Și aș vrea ca noi toți să ne trezim până nu e prea tîrziu. Mi-am propus câteva lucruri și voi ține cu dinții, cu toată puterea, de ele.

Copilul meu este pe primul loc. Teoretic, da, știu, copiii noștri mereu sunt pe primul loc. În realitate însă, dacă suntem sinceri, relizăm că nu este deloc așa. Nu, sunt foarte multe momente când altele ne sunt prioritățile, când banii sunt mai importanți și pentru ei sacrificăm prea multe. Sunt multe momente în care suntem prezenți doar fizic alături de copii, când zicem da fără sa auzim măcar ce ne-au spus. Când îi repezim (hai repede să facem asta, hai mănâncă repede, hai îmbracă-te repede, hai că mă grăbesc, hai că întîrziem, hai, hai, hai), când le spunem că nu avem timp, când le spunem că un pic mai încolo vom face ceva împreună și nu mai facem.

Vreau să mă joc mai mult cu cel mai drag om din viața mea. Vreau să o țin mai mult în brațe, vreau să îi arăt mai des cât de mult o iubesc și să mă asigur că știe că este cea mai importantă ființă din viața mea și că o iubesc dincolo de orice, indiferent ce ar face și cum ar fi. Vreau să o privesc mai mult cum doarme cu chip de înger, vreau să adormim amîndouă în brațe mai des. Vreau cu mult mai multe clipe pentru sufletul nostru.

Elimin haosul și nebunia. Da, o fac. O fac de puțin timp, mai exact de 4 zile. 4 zile de când nu-mi revin din șoc. Și o voi face în continuare. Mereu am zis că nu ai cum să elimini haosul din viața ta când muncești peste 10 ore pe zi și ai un copil mic. Ei bine, poți. Cum? Alegîndu-ți prioritățile și asumîndu-ți consecințele pentru alegerile făcute. Nu mai vreau să alerg ca nebuna, mereu, către naiba știe unde. Sunt zile prea multe în care amân chiar și să beau apă și să merg la toaletă. Mereu pe fugă, zăpăcită, fac lucruri prea puțin gândite și în grabă. O fracțiune de secundă din asta poate duce la nenorociri. Știu sigur, pentru că cu două săptămâni în urmă, din cauza fugii nebune, am căzut cu Sophie pe scări. S-a lovit la cap (și eu mi-am jdrelit picioarele, dar nu mai avea importanță).

Dacă voi întârzia 10 minute, aia e. Dacă azi nu pot face ceva pentru că nu am timp, nu voi face. Dacă astăzi se întâmplă să nu pot respecta deadlineul ăsta dintr-un motiv bine întemeiat, nu o voi face. Sau renunț la altceva la care pot renunța pentru a-l respecta, nu voi mai înnebuni încercând să le fac pe toate deodată. Oricum reușesc destul de rar să le fac pe toate bine. Așa că decât patru lucruri făcute prost, mai bine trei făcute bine și un zâmbet. Nu-mi mai dau viața peste cap. Nici pe a mea, nici pe a copilului, nici pe a bărbatului. Familia mea este cel mai important lucru pentru mine și asta va fi și în fapte. Am stabilit clar că asta este prioritatea mea cea mai mare. Iar asta nu înseamnă doar că îmi voi face mai mult timp pentru familia mea, înseamnă mult mai mult. Înseamnă că nu-mi voi mai aduce problemele acasă. Da, se poate. Cum? Păi simplu. Nu mai am probleme. Mi-am dat seama că toate problemele noastre sunt în mintea noastră. Exceptând problemele de  sănătate, care sunt cu adevărat probleme, și care sunt cu adevărat importante, restul se vor rezolva cumva. Inevitabil se vor rezolva. Se vor rezolva și dacă nu ne ernervăm (ba chiar mai bine), se vor rezolva și dacă nu ne dăm de ceasul morții (ce vorbă oribilă), se vor rezolva și dacă nu țipăm la bărbat că el nu înțelege ce probleme multe și grave avem noi (ba chiar ar putea să ne ajute), se vor rezolva și dacă nu ne repezim copilul că suntem nervoși și avem probleme (ba chiar o îmbrățișare a copilului fix în acea clipă s-ar putea să ne ajute să găsim rezolvări mai bune).

Deci da, le iau pe rând, în funcție de priorității. Și dacă la final nu am reușit să le fac pe toate, asta este. Sănătoși să fim!

Timp pentru noi doi. Știu sigur că și noi și alte multe cupluri aproape că ne transformăm în colegi de apartament care dorm împreună, abia ne mai vedem, abia mai vorbim și despre altceva decât griji și probleme și atunci, de multe ori, cu tonul ridicat. Ei bine, la fel de sigur știu că se poate și altfel. Eu am decis să ne dăm întâlnire într-un loc draguț, fără copil. Minim o dată pe lună, sper din inimă că mai des, dar încerc să fiu realistă. Îmi voi aminti mai des de ce suntem împreună, de ce avem un copil împreună, de ce ne-am ales unul pe celălalt.

Timp cu oameni dragi. Nu vi se pare că nu mai avem deloc timp pentru prieteni dragi și familie? Că uităm să spunem la mulți ani mamei, prietenilor, familiei? Că ajungem să ne vedem tot mai rar? Ei bine, am decis să îmi văd mai des prietenii, să-mi sun mai des mama, să o scot la o prăjitură, să o întreb mai des ce face și ce o doare. Se poate. Dacă stăm să analizăm cu atenție, credeți-mă, se poate. Se poate să ne vedem prietenii, familia, mama. Da, e nevoie și de ei pentru asta, dar am convingerea că dacă noi facem efortul de a iniția de mai multe ori timp împreună, o vor face și ei la un moment dat.

Ne-am dat seama la înmormântare că nu ne mai văzusem de luni de zile și da, suntem prieteni buni. Este cazul să ne unim și să sărbătorim viața, nu doar să plângem moartea. Pentru că în cel din urmă caz cu toții ne facem inevitabil timp.

Lucruri lipsite de importanță devenite importante dintr-odată. Nu am văzut niciodată rostul asigurărilor de viață, vă spun sincer. Sau mai bine zis, nu că nu am văzut rostul, dar am refuzat să mă gândesc la asta, pentru că inevitabil te gândești la moarte. Dar ele au rostul lor. Tragediile se întâmplă în viața asta și da, ni se pot întâmpla chiar și nouă. Acum cred cu tărie că e foarte bine să ai o asigurare de viață,  de sănătate, că e foarte bine dacă poți deschide un cont de economii pentru copil. Știu sigur că foarte mulți dintre noi aruncă sumele astea (care nu sunt exagerate) pe nimicuri foarte frecvent. Nu sunt ignorantă, știu că există multă sărăcie și necaz în țara asta. Dar acolo unde se poate, zic să ne gîndim că nu putem controla viața și moartea și e bine să rămână ceva în urma noastră dacă. Banii de multe ori pot face diferența, chiar și la nivel psihic, e o realitate.

Lucruri mici cu sentimente mari. Fiecare dintre noi cred că are câteva lucruri mici pe care le adoră, care ne fac viața mai frumoasă. Un buchet de flori, cinci minute în parc, un pahar de vin, o cafea băută la soare, o melodie, un dans, ceva, orice. Eu le vreau din nou. Le-am rătăcit pe undeva și le vreau din nou. Vreau fericirea pe care mi-o aduce un buchet de flori pe masa din bucătărie, vreau starea de bine pe care mi-o dă cafeaua băută pe balcon în razele soarelui, cu un catalog de Ikea în mână. Vreau un pahar de vin și un film bun, din când în când. Și da, vreau din nou cărțile în viața mea. Astea și încă vreo câteva sunt lucrurile mele mici cu sentimente mari. Sigur avem cu toții.

Nu este un clișeu! Sau, ba da, este, dar nu îmi pasă. Fiecare clipă contează, fiecare clipă face diferența, e alegerea noastră cum o trăim. Să o trăim cu bucurie, iubire și lumină în minte și în suflet. Nu știi niciodată ce îți va aduce următoarea secundă. Sper din inimă să rămâneți cu ceva (și nu tristețe) după ce citiți ce am scris.

2 thoughts on “Când moartea te trezeşte la viaţă

  • 9 august 2016 at 6:08
    Permalink

    Si ce sa fac daca am atacuri de panica inainte de concediul la mare? Eu care inainte nu aveam nicio frica, de când mi-am intemeiat familia mea, am coșmaruri, gânduri legate de accidente pe drum din ce in ce mai negre… sunt foarte entuziasmată de concediu, mergem in multe locuri foarte frumoase, nu am frica de cum conduc eu sau soțul meu, conducem impecabil amandoi, am mai fost in concedii de multe ori, am frica doar de ceilalți in trafic, face careva infarct, neatenția cuiva, curajul unor smecheri… etc, . Pot sa stau cu calmante dar ma gândesc ca poate e previziune, poate după sarcina mi s-a activat ceva simt nou… si atunci care e solutia înafara de anulatul plecării. Suntem dependenți de călătoria cu masina pt ca sunt multe locuri de vizitat.

    Reply
    • 9 august 2016 at 11:53
      Permalink

      Tina, draga mea, ceva similar am patit in timpul sarcinii, am crezut ca imi pierd mintile. Eram convinsa, nu stiu cum, ca voi naste un copil cu probleme majore. Dar la fel ca tine, atat de convinsa, incat aveam atacuri de panica. Iti gaseam si argumente (extrem de tembele. dar sustinute cu tarie) daca imi explicai cu frumoasul ca am facut analize, ecografii si ca totul era ok. Am avut o buna perioada in sarcina cand plangeam noptile si faceam atacuri de panica din cauza asta. la fel ca si tine, imi imaginam ca e un fel simt de mama. ma rog viitoare mama. Asta desi in viata mea eu nu am crezut in astfel de simturi, era pentru rpima data cand mi se intampla, dar nu mai exista rationament, decat frica asta a mea si anxietatea de neimaginat. Nu stiu sa-ti spun ce declanseaza starile astea, sigur exista o explicatie, probabil un psiholog cu experienta are o explicatie tare bine pusa la punct. Dar, dupa cum stii si tu din ce am mai scris pana acum, am nascut un copil perfect sanatos.

      Nu stiu sa-ti spun exact cum sa treci peste, eu am vorbit mult pe tema asta cu sotul si catev aprietene bune si parca de fiecare data ma simteam o idee mai bine. Ca idee, exista un grup pe Facebook – Imbratisare de grup se cheama, unde pe langa mamele care isi exprima diferite opinii, mai poti gasi si sfaturi de la psihologi. Asta daca crezi ca te ajuta in vreun fel.

      Eu va doresc multa sanatate si sa va bucurati din plin de concediu!

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook