Ce facem cu vinovăția

Tipul ăsta de vinovăție, despre care scriu acum,  este unul nou pentru mine. Bine, nou, dar are deja câțiva ani buni, aproape 3. Este vinovăția de mamă pe care eu una am convingerea că nu ai cum să o înțelegi decât dacă ai copil. Poți să fii tu cel inteligent și mai citit și mai informat om din lume, sentimentul ăsta îl poți cunoaște doar dacă ești părinte.

Sunt conștientă chiar și de faptul că nu toți părinții experimentează acest sentiment de vinovăție, iar ăsta nu este deloc un lucru rău, ba dimpotrivă, de la ei aș avea nevoie de niște sfaturi. Dar, pe de altă parte, știu că sunt și mulți ca mine, care au momentele astea în care li se rupe sufletul de vinovăție.

Vorbesc despre vinovăția pe care o simțim atunci când excludem temporar copilul din viața noastră și vrem, sau avem nevoie, să plecăm fără el. Nu vorbesc aici de job, deși mărturisesc sincer că în primele săptămâni, chiar luni, după ce m-am întors la muncă mi-a fost groaznic de greu, am avut zile în care am plâns pur și simplu.

Vorbesc despre alte momente. Cum ar fi să ies la o cafea cu o prietenă. Sau cum ar fi când eu și el, tatăl copilului, soțul meu, simțim nevoia să ne auzim și să ne vedem doar noi pe noi, să ieșim deci fără copil. Simt că avem nevoie de astfel de momente pentru că am văzut ce înseamnă lipsa lor. Mi le doresc pentru că am văzut cât de importante sunt, cât de mult ne regăsim de fiecare dată. Dar, chiar și așa, de cele mai multe ori ajung să mă simt vinovată, să simt un soi de regret, că din timpul mereu insuficient pe care îl am de petrecut cu copila, am ales să petrec o parte departe de ea.

Cel mai mult, de când suntem părinți, am lipsit de acasă timp de un weekend. De sâmbătă dimineața și până duminică după-amiaza. S-a întâmplat de două ori în 3 ani și jumătate. Iar sentimentele au fost atât de contradictorii.

În primul rând m-am bucurat de faptul că am liniște, că nu trebuie să alerg după nimeni și nu plânge și nu țipă nimeni din te miri ce motiv de neînchipuit, că pot sta la o masă fără să mânuiesc două furculițe în același timp, că eu și el putem vorbi fără întreruperi și că ne putem privi în ochi când facem asta, că putem să mergem pe stradă ținându-ne de mână sau chiar îmbrățișați, că putem să ne culcăm și să ne trezim la ce oră vrem, că pot bea cafeaua înainte de a face micul dejun și de a-l și administra.

Dar, dincolo de lucrurile care mi-au plăcut și de care știu sigur că aveam nevoie, m-am întrebat într-una ce-o face suflețelul meu. Chiar dacă știam sigur că e pe mâini bune, tot mi s-a rupt inima când m-am gândit că e posibil să ne simtă lipsa. Tot m-am simțit vinovată că mă bucur de momentele alea fără ea. Tot mi-am imaginat la fiecare pas ce mult i-ar fi plăcut x sau y lucru. Tot am dat 3 telefoane (minim) să mă asigur că e totul ok (asta deși știam că mama mă va suna la cea mai mică problemă). Tot m-am gândit că, dacă aș fi fost o mamă cu adevărat bună, nu aș fi simțit nevoia să fug departe de copil.

Ei bine, sentimentul ăsta de vinovăție este cel pe care eu nu pot și nu știu cum să-l controlez.

Știu sigur că pentru a fi o mamă bună am nevoie de timp și pentru mine, că noi doi pentru a fi părinți buni și prezenți în viața copilului nostru avem nevoie să mai și lipsim, pentru a ne regăsi. Nu am de gând să renunț la asta, ba dimpotrivă. Dar mi-aș dori să găsesc cumva puterea și înțelepciunea de a scăpa de sentimentul de vinovăție și regret pe care-l simt de fiecare dată când, temporar, viața mea este și despre altceva decât despre a fi doar mamă.

Știu că fix asta înseamnă viața de mamă, să fii cu copilul tău chiar și atunci când nu ești lângă el, dar la fel de sigur știu că vinovăția este un sentiment nociv.

Dacă de regulă scriu despre diverse lucruri sau probleme după ce eu găsesc o rezolvare, în speranța că rezolvarea mea va ajuta poate și pe altcineva, acum nu am nicio rezolvare, am scris doar pentru că-mi face bine să scriu.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook