Când recitesc ce scriu și plâng

Pe blog îmi pun sufletul pe tavă. Aici îmi povestesc și bucuriile, dar tot aici îmi recunosc greșelile, slăbiciunile, neputința, frustrările și fricile. Câteodată, scriu când îmi este cel mai greu, poate scriu chiar și plângând, pentru că așa mă descarc. Am avut și momente din astea. Și mă gândesc apoi dacă n-o fi prea mult, dacă nu e prea despre mine, prea intim.

De multe ori mă gândesc de cinci ori înainte să public o postare, de teama de a nu fi mai aspru judecată decât aș putea eu duce. De multe ori, recunosc că mi se întâmplă să nu mai recitesc ce-am scris, nici măcar pentru a corecta eventuale greșeli, de teama de a nu mă răzgândi și de a șterge tot.

Da, sunt postări pe care nu le recitesc eu decât după ce văd reacțiile celor care mă citesc. Dacă ele sunt bune, dacă oamenii se regăsesc și-mi și spun asta, dacă reușesc prin trăirile mele să stârnesc emoție și altora, abia atunci îmi iau inima-n dinți și recitesc. Și, de multe ori, îmi dau seama că îmi pun atât de tare sufletul pe tavă, că expun atât de multe dintre emoțiile mele, pe care le și retrăiesc citindu-le, încât îmi dau pur și simplu lacrimile. Îmi dau lacrimile pentru trăirile mele retrăite. Dar mai ales îmi dau lacrimile de bucurie și încântare că ceea ce simt eu, experiențele și trăirile mele pot ajuta, într-un fel sau altul, și pe altcineva.

Când am început să scriu pe blog, am început cu un soi de negare. Mi-am zis că eu scriu pentru mine, e un soi de terapie. Aveam deja vreo 8 ani de presă scrisă mai mult cum au vrut alții, aici era locul unde spun ce simt așa cum simt fără să-mi pese de reacții. Bineînțeles că n-a fost așa și fiecare reacție a contat. De fiecare dată când cineva mi-a scris că se regăsește, că s-a consolat după ce a citit o postare de-a mea, că s-a amuzat, că a plâns de emoții sau că a găsit o soluții la o problemă, mi-a crescut inima. Am primit mesaje atât de emoționante de când scriu pe blogul ăsta cum nu am primit în viața mea. Am învățat să primesc aprecieri, nu eram obișnuită cu asta și nici acum, de multe ori, nu știu cum să răspund la ele. Sunt tare stângace.

Am avut și momente în care am fost aspru criticată, dar de cele mai multe ori din critică am învățat. Nu vorbesc de mesajele cu jigniri, la început mă făceau să plâng, apoi doar mă indispuneau pentru o oră sau o zi, acum încerc să le ignor, am realizat că jignirile nu-s despre mine ci despre ei. Dar din critici, acelea constructive și argumentate am învățat mult.

Ce vreau să spun cu toată asta e: MULȚUMESC! Că mă citiți, că mă înțelegeți, că-mi aduceți confirmări dar și contraargumente, că alegeți să împărtășiți cu mine ce trăiți voi, așa cum împărtășesc și eu. Mulțumesc din suflet, asta mă ajută să continui când simt că nu mai pot, când mă îndoiesc prea tare de mine.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook