Am negru sub unghii și soare pe chip

Ăsta este un text scris mai degrabă ca să-mi vărs năduful. Primul text scris pe blog de pe telefon. Trei vorbe despre mine și despre viața mea, așa cum a ajuns ea să fie. Sau poate mai corect ar fi să spun despre lipsa de viață din viața mea.

Zilele astea m-am rupt de tot. Fără nici cea mai mică intenție, fără să fi avut în plan. S-a întâmplat ca la 3 dimineața, Sophie să facă febră. Nesomn, panică, medic. Are din nou otită. Așa că stau cu ea acasă o perioadă. Am decis să ne bucurăm de vreme și să mergem ziua la bunici, seara ne întoarcem acasă. La curte e mult mai ok, mai ales că avem parte de soare din plin.

Dar nu despre boala ei e vorba aici. Ce vreau să spun de fapt este că, vrând nevrând, situația a fost de-așa natură, încât m-a rupt de tot preț de câteva zile. De job. Sau mai corect spus de job-uri. De ce se întâmplă-n țară și-n lume. Chiar și de blog. Am deschis Facebook-ul o singură dată, seara. Și atunci prea puțin pentru că picam lată. La mailuri am răspuns o singură dată pe zi, m-am bazat pe faptul că dacă este vreo urgență pot fi sunată. Telefonul îl luam în mână numai dacă suna. Notificările nici nu le auzeam. Avem zeci. Aproape suta.

Ce am făcut în schimb? Păi am trăit. Serios. Câte o zi întreagă de viață.

M-am jucat cu copilul, am făcut castele de nisip. Ne-am dat împreună în leagăn și am cântat. Am săpat împreună în grădinița bunicilor, am pus flori. Avem și acum pământ sub unghii, n-am reușit să-l scoatem nici cu periuța.  Ne-am făcut cort în curte. Am adunat corcodușe abia formate din floare. Am făcut  mâncare din noroi și frunze. Sophie a bătut pentru prima dată în viața ei un cui. Cu bunicu’. Și-apoi încă șase, că nu se putea opri. Mare fericire ce-a descoperit în bătutul cuielor.

Eu am găsit timp să stau să mă bată soarele în ochi, fără să mă gândesc la nimic preț de câteva zeci de minute bune. Parcă timpul s-a oprit în loc pentru a-mi da șansa din nou, preț de câteva zile, la o viață simplă și plină de oameni și lucruri dragi. Fără deadline-uri, fără haos, fără să alerg, fără să disper că nu am timp.

Preț de câteva zile nu mi-a păsat decât de noi și de soare.

Și apoi m-am apucat să scriu textul ăsta, când am realizat că deja simt un soi de vinovăție. Vinovăția venită din faptul că m-am rupt de tot, că între timp s-au întâmplat lucruri despre habar nu aveam. Că am răspuns greu spre foarte greu la mail-uri și mesaje. Că nu am mai scris pe blog. Că am casa cam vraiște și negru sub unghii. M-am apucat să-l scriu ca să-mi vărs năduful. Și mă întreb: Oare ce este viața mea acum dacă ajung să mă simt vinovată când o trăiesc așa cum vreau și simt? Oare în alergătura asta nebună către nicăieri mi-am amanetat-o cumva și nu mai e a mea? Oare chiar e nevoie să fie atât de complicată dacă bucuria vine din lucruri atât de simple?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook