vineri, martie 29, 2024
Părințeală

Uită-te în oglindă și-ți vei vedea copilul

”Vai, ce toantă sunt!”, ”sunt de-a dreptu’ bătută-n cap”ori ”arăt ca naiba!”, ”arăt în ultimul hal!”, ”iar sunt cât China!”, ”nimic nu stă bine pe mine”, ”am un păr oribil, zici că-i mătură” – sunt exclamații pe care oricine mă cunoaște bine le-a auzit cel puțin o dată din gura mea. În casă însă, eu le rostesc foarte des. Pe astea și multe, multe altele de genul ăsta. Dacă aș face o listă nu m-aș mai opri prea curând. Am tot felul de expresii și variații ale expresiilor, excelez în a vorbi urât despre mine. Ba chiar cred că este lucrul la care mă pricep cel mai bine pe lumea asta.

Doar că, de ceva vreme, nu chiar puțină, am realizat cât de mult rău îi fac eu copilei mele vorbind așa despre mine.

Eu nu cred că ai noștri copii se nasc cu complexe, cred că noi le sădim acolo, în căpșorul lor.  Deși complexe sunt nenumărate și în rândul băieților/bărbaților, azi am decis să scriu mai degrabă despre fete.Eu sunt mamă de fată.  Iar presiunea ca o fată/femeie să arate bine este cu mult mai mare decât în cazul băieților. Cel puțin în prezent, cine știe ce-o mai fi.

Oricum ar fi, nici fetele, dar nici băieții, niciun copil, nimeni nu se naște cu complexe, nu credeți? Ele sunt sădite. Și, din păcate, de multe ori chiar de noi, părinții.

Și pentru că eu am ajuns la vârsta la care nu mai nicio problemă în a-mi recunoaște public slăbiciunile, mărturisesc că am o mulțime de complexe. Unele mai frustrante, altele cu care am învățat să trăiesc fără să mă mai macine, de unele fac haz în gura mare fără nicio ezitare. Doar că așa zisul ăsta haz se transformă cumva în exclamațiile de mai sus. Și nu-i deloc bine. Ba e chiar rău.

Fetița mea, reflexia mea

După ce am devenit mamă, am realizat că încet, încet copila mea va fi reflexia mea. Nu-i nicio noutate pentru nimeni că noi, părinții, suntem exemplul cel mai de preț pentru copii noștri. Ei ne copiază în tot, fie că suntem noi conștienți sau nu. Noi le formăm valorile, indiferent la ce se referă valorile astea.  În primii ani de viață, absolut tot ce văd și aud la noi devine un model pe care-l urmează.

Așa am realizat că ar fi bine ca atunci când mă uit în oglindă să-mi placă ceea ce văd. Și pe-afară și pe dinăuntru. Să-mi accept imperfecțiunile și defectele ca fiind parte din mine. Și ele mă definesc în ceea ce sunt eu astăzi. Nu-i puțin lucru treaba asta cu părințeala, e una importantă atât pentru copil, cât și pentru părinte. Pentru că eu din dorința mea atât de puternică de a-mi crește bine copilul, am început să mă cresc și pe mine. Să conștientizez ce-i de vindecat la mine, tocmai ca să nu transmit mai departe.

Așadar, implicit, mi-am interzis să mai spun despre mine cu voce tare: vai, ce grasă sunt! Arăt ca naiba! Arăt oribil! Nimic nu-mi stă bine! Am un păr groaznic! – dar nici- Sunt bătută-n cap! Pfai, sunt praf! Alina, ești chiar proastă câteodată!

Inevitabil, toate astea spuse din gura mea prind rădăcină și în creierașul copilei mele. Inevitabil va ajunge imediat să-și analizeze părul, să-i găsească cusururi, să fie nemulțumită de felul cum arată.

Știu, treaba asta cu analizatul oricum se va întâmpla la un moment dat, nu-i așa? Că dacă nu vin lucrurile astea de la mine, vor veni de la alții odată cu trecerea anilor. Da, sunt perfect de acord. Doar că baza este foarte importantă. Fundația, temelia încrederii și a stimei de sine se construiește în primii ani de viață. Iar asta este menirea noastră, responsabilitatea noastră.

Imperfecțiunea face parte din noi

Mi se pare un lucru firesc ca, de mici, copiii noștri să știe că toți oamenii au slăbiciunile lor, că nu sunt perfecți. Nici nu intenționez să-i spun că e perfectă. Doar că mi se pare foarte important să o învăț că noi suntem cu mult mai mult decât slăbiciunile noastre, nu ele ne ghidează viața. Nu trebuie să fii perfect ca să fii fericit.

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

4 comentarii la „Uită-te în oglindă și-ți vei vedea copilul

  • Câtă dreptate ai! Eu am inceput deja sa incerc sa ma schimb. Sa imi schimb relația cu cei din jur. Sa imi schimb gusturile (sau mai bine zis obiceiurile) alimentare. Sa renunt la unele obiceiuri legate de timp liber. Si imi este foarte greu! Cum pot eu oare, sa ma astept ca al meu copil sa faca lucrurile… ca la carte… atunci cand eu nu reusesc sa setez un exemplu bun!
    Mi-a placut tare mult articolul tau… pur si simplu mi-ai citit gandurile!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *