vineri, martie 29, 2024
Părințeală

Ce-a făcut parentingul din mine

Acum ceva vreme, Cristina Oțel zicea că ”Parentingul este despre părinți, nu despre copii”. Și sunt 100% de acord cu ea, oricum am impresia câteodată că îmi citește gândurile cumva 🙂

Nu demult am mers la conferința susținută de Dr. Laura Markham la București, eveniment organizat de Totul despre mame. Și, ascultând-o, am realizat a nici nu mai știu câta oară că parentingul chiar este despre mine, nu despre copilul meu. Chiar dacă parenting înseamnă de fapt creșterea copiilor, eu am convingerea că nu ai cum să-ți crești bine copilul până nu reușești să te crești pe tine însăți.

Și, tot cu ocazia asta, mi-am dat seama și ce a făcut parentingul din mine.

Acum aproape patru ani (fără șase zile), când am născut, eram un munte de panică. Teama îmi ieșea prin fiecare por al ființei. Teama asta de a nu greși, teama venită din faptul că nu știam ce trebuie să fac să-i fie bine copilului și din faptul că parcă nimic nu-mi ieșea bine, dar venită și din judecățile și prejudecățile celor din jurul meu, mă epuiza de o sută de ori mai mult decât mă epuiza de fapt nesomnul.

Am făcut atât de multe greșeli la început pentru că nu am știut să-i accept nevoile copilului ca parte din noua mea viață. Încet, încet, cu mare greutate și multă suferință, am realizat că atunci când sunt calmă și când îmi ascult inima de mamă mai mult decât creierul bombardat cu prejudecăți, lucrurile merg bine. Că și eu, dar și copilul meu micuț zâmbim mai mult. Și că e minunat. Că maternitatea e o luptă continuă  dacă nu lași iubirea de mamă să te ghideze spre fericirea copilului tău, dar și a ta.

Și mai târziu, dar eu încă-mi spun că niciodată nu-i prea târziu, am vrut să aflu cât mai mult despre parentingul cu blândețe. Mai exact despre cum să-ți lași creierul să fie ajutat de inimă în creșterea copilului. Despre cum să-ți crești copilul cu dragoste și fără prejudecăți. Prejudecăți venite din prezent, dar mai ales din propria copilărie.

Parentingul blând se aplică mai întâi părintelui

Ca să fii blând cu copilul tău, trebuie mai întâi să fii blând cu tine ca părinte. Asta am învățat eu în patru ani de zile, asta spune și Laura Markham. Ca să poți avea grijă de emoțiile copilului, mai întâi trebuie să poți avea grijă de emoțiile tale. Să-ți bandajezi mai întâi rănile tale, ca să ai capacitatea să nu-i faci alte răni copilului tău.

Înseamnă să-ți dai timp să respiri adânc (la propriu) atunci când îți este greu, iar ca mamă îți este de foarte multe ori greu.  Să fii atent la ce simți tu în primul rând. Faptul că noi încercăm să ne alungăm teama, nervii, frustrările, epuizarea psihică, să le ignorăm, nu face altceva decât să ne împovăreze. Zilnic ne împovărăm cu o mulțime de emoții negative, avem atât de multe pe cap.  Dar emoțiile nu dispar fiindcă ne impunem noi să dispară, ele se adună. Și, științific,  funcționează fix ca atunci când în organism avem un corp străin, o infecție. Organismul va face tot ce-i stă în putință să le dea afară. Și le dă afară așa cum poate, iar una dintre modalitățile adesea cel mai la îndemână este să țipăm la oamenii cei mai dragi.

Când încercăm să ne negăm emoțiile, când vrem să le ignorăm, le ducem de fapt din cap în corp. Mi-a plăcut metafora, dar este reală și argumentată. Există neurotransmițători care fac asta. Adică emoția este transmisă în celule și-o vom simți în corp. Degeaba îți spui tu că nu vrei să fii agitat, că în corpul tău se va simți agitația: îți bate inima, simți că ți se strânge stomacul, că ți se pune un nod în gât, etc.

emotii1

Laura Markham spune că reacționăm la emoții prin ”îngheț, fugă, luptă”. Iată ce înseamnă asta:

emotii

Cum să nu mai transformăm emoțiile negative în povară

Științific vorbind, emoțiile negative sunt o alertă pentru creierul nostru, sunt percepute ca o amenințare. Atunci sistemul limbic (ăla care printre altele ne face să reacționăm la emoții, impulsiv) își intră în atribuții ca să ne ferească de amenințare. Și vom reacționa prin unul dintre comportamentele din imaginea de mai sus. Ei, și atunci este nevoie ca sistemul limbic să fie calmat de cortexul prefrontal (ăla care vine cu rațiunea).

Secretul este să nu ne mai negăm emoțiile, să nu încercăm să le ignorăm sau să le îngropăm. Secretul este să ne simțim emoțiile. Să fim conștienți de ele.

Dacă atunci când ești furios te oprești un moment, respiri adânc (de mai multe ori), conștientizezi că ești furios. În loc să faci ceva ce vei regreta, mai bine analizează un moment ce simți. ”Simt că mi se urcă sângele la cap de nervi/ Mă roade stomacul de teamă / Mă înțeapă inima de supărare” – de exemplu. Respiră din nou. Spune-ți că nu e capătul lumii, se va rezolva. Pentru că chiar așa e, se va rezolva. Totul se rezolvă cumva (cu mult mai bine dacă gândești rațional, decât dacă nu). În momentul în care realizezi conștient că ești cuprins de emoții și mai știi și de care emoție, șansele să recurgi la unul dintre comportamentele de mai sus sunt semnificativ mai mici.

Să-ți conștientizezi emoțiile și să nu reacționezi în momentul ăla sub impulsul lor nu e un lucru ușor, este chiar greu, este nevoie de exercițiu. De fiecare dată când reușești însă, creierul tău învață ceva. La propriu. Adică se produce materie cenușie care te va ajuta pe viitor să-ți controlezi impulsurile de moment. Să nu mai acționezi la nervi, furie, frustrare, teamă. Mie-mi place să spun că îți lași inima să ajute creierul. (De fapt e un pic invers, dar îmi place ideea).

furie

Am zis-o și-o mai zic. Nu e ușor! E normal să ni se pară dificil, ne este cu mult mai la îndemână să acționăm la furie decât să ne-o controlăm conștientizând-o. Să țipi la copil îți ia câteva secunde, să respiri și să conștientizezi emoțiile îți poate lua minute bune. Dar aici am vrut să ajung cu titlul ăla. Un lucru important pe care l-a făcut parentingul din mine este că am început să-mi conștientizez emoțiile, să le simt, să le găsesc rădăcina, să fac tot ce îmi stă în putință să le controlez eu pe ele, să nu le mai las pe ele să mă controleze pe mine. Nu mi-e ușor, de multe ori nu reușesc. Dar nu mă opresc. Pentru că recompensa este una de neprețuit. O relație bună cu copilul meu bazată pe o relație bună cu mine însămi.

Soluția scurtă- aia de câteva secunde, țipatul la copil- ne calmează repede și apoi regretăm, nu? Soluția mai lungă- să ne conștientizăm emoțiile și să învățăm să le controlăm – ne ia mai mult, dar rezultatul este unul pe termen lung. Ne educăm creierul și obținem o relație bună cu copilul, cu noi, cu cei din jurul nostru, alungăm regretele și vinovăția.

tipatul

Ce-mi sună ca un ecou în minte din spusele Laurei Markham este că ”nicio strategie de parenting nu va funcționa dacă părintele nu este conectat cu copilul”. Asta înseamnă ca părintele să aibă o relație bună cu copilul lui. Înseamnă ca părintele să-și accepte propriile frustrări și propriii nervi, să nu reacționeze sub impulsul lor. Abia atunci va avea capacitatea să se conecteze cu copilul, să-i înțeleagă și micuțului nervii și frustrările. Pentru că atunci când părintele va înțelege frustrările și emoțiile copilului nu va mai țipa la el, nu va mai fi nervos pe copil, îi va fi alături,  poate îl va lua în brațe ca omulețul să-i spună ce simte, de ce e trist/nervos/agitat. Îl va înțelege.

reglare

O relație bună cu copilul meu, bazată pe înțelegerea nevoilor și empatie, înseamnă că voi crește un copil care la rândul lui va ști să-și controleze emoțiile. Va avea capacitatea să se descurce în viață, cu toate greutățile care se vor ivi.

Am simțit că trebuie să scriu lucrurile astea după conferința cu Laura Markham, conferință care a durat o zi întreagă. Mi se pare imposibil de redat toată informația furnizată de ea într-o singură postare, dar cred că ăsta este un punct bun de pornire, chiar dacă e poate un pic mai… tehnic :).

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!  🙂

 

4 comentarii la „Ce-a făcut parentingul din mine

  • Buna ziua, mă numesc Georgiana Locuiesc în București, am 30 de ani, am un băiat de 14 ani din prima căznicie, acum sunt la a doua căznicie și mai am un băiețel de 5 luni, de când am născut lucrurile dintre mine și soțul meu nu mai sunt cum erau, suntem in contradictorii in fiecare zi, certurile sunt atât de puternice in cat simt că nu mai am aer, Nu vreau sa ajung la despărțire , dar caut soluții și nu găsesc, un sfat ar fi o mulțumire pt mine, Va mulțumesc o zi buna!

    Răspunde
    • Buna, Georgiana! Imi pare rau ca treci printr-o perioada dificila. E normal ca odata cu venirea micutului in viata voastra sa apara tensiuni. Nu e deloc ceea ce ne dorim, dar din pacate de multe ori se intampla asa, sunt multe schimbari, intervine oboseala.
      Eu nu sunt specialist ca sa-ti pot da o rezolvare la problemele voastre, dar iti dau un link cu un articol pe care l-am scris acum ceva vreme, cand si eu treceam printr-o perioada mai dificila. Sper sa-ti fie de ajutor

      Cei mai importanți 3 pași pentru o căsnicie cu adevărat fericită. La bine, dar mai ales la greu

      Numai bine va doresc!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *