Cel mai de preț dar pentru copilul nostru

Noi, părinții, avem mereu impresia că micuții noștri se bucură cel mai tare când primesc jucării sau, de la o anumită vârstă, dulciuri. Sau poate haine. În orice caz, cumva ne limităm la lucruri materiale. De fapt nu, nu ne limităm, știm că vor să le oferim și dragoste. Și o facem. Așa cum știm noi.

Da, au nevoie de dragostea noastră. Să le-o spunem, dar mai ales să le-o arătăm. Și pentru a le-o arăta, eu cred că am putea să le oferim cel mai de preț dar de care au nevoie și de care trebuie să se bucure orice copil din lumea asta: COPILĂRIA

Păi cum, nu se bucură oricum copiii de copilărie? Eu cred că nu. Și, mai cred că noi suntem responsabili pentru asta.

Gândiți-vă la copilăria noastră. Eu când mă gândesc la a mea, deși mi-au lipsit multe lucruri, cel mai important dintre ele fiind proprii părinți, îmi amintesc libertatea pe care o aveam. Am crescut liberă prin prisma libertății pe care ți-o dă viața la țară. Cât era ziua de lungă nu stăteam locului o clipă, aveam leagăne prin toți copacii, îmi făcusem trambuline din căpițele de fân, jucării din cârpe și noroi. Mă bucuram de ploaie, de soare, de zăpadă. Mă bucuram de căldură și de frig. Găseam un motiv de joacă, de cântat și de râs din orice. Alergam de dimineață și până seara, cu pauză de somn și masă. Atât. În rest nimic nu-mi răpea bucuria de a fi copil și a-mi trăi copilăria. Făceam o mulțime de trăznăi. Oh, Doamne, când mă gândesc acum nici măcar nu-mi vine să cred. Și nu făcea nimeni nicio tragedie din trăznăile mele. De cele mai multe ori, dacă nu erau lucruri cu adevărat grave, nimeni nu se enerva, nimeni nu țipa la mine, doar pentru că făceam eu cine știe ce boacăne. Ba îmi amintesc și acum cum se abținea bunica să nu râdă și să pară serioasă atunci când îmi spunea ”fir-ai tu să fii bătrână, stai că-ți arăt eu ție…” Și eu fugeam prin curte.

Și n-am crescut nici nerespectuoasă, ba dimpotrivă. Și nici nu m-am urcat în capul lor, când îmi spuneau un lucru serios îl urmam cu sfințenie.

Și acum, mătușa mea și bunica mea, practic persoanele care m-au crescut, ne atrag atenția mie și verilor mei atunci când ne văd că ne enervăm din cauza copiilor noștri: ”Măi mamă, da’ voi n-ați fost copii? Când vreți să facă trăznăi, când or fi ca voi la muncă și nu și-or vedea capul de probleme și greutăți? Lasați-i în pace să se bucure de toate, că cu astea rămân.”

Să nu-i mai grăbim mereu

Și, de departe, cel mai important lucru e că nimeni nu mă grăbea nicăieri. Aproape niciodată.

Stau acum câteodată și analizez ce fac eu de cele mai multe ori. Dimineață o trezesc repede, o îmbrac repede, totul e o fugă, ca să nu întârziem. La grădiniță au program fix, stabilit de alții, se cheamă programă. Seara ajung să o iau- hai repede să plecăm acasă. Ajung acasă, hai repede să fac mâncare, fugi repede și spală-te pe mâini. Hai repede să mâncăm. Hai repede să facem duș. Hai să ne culcăm. Și atunci, tot repede, că e prea târziu deja și trebuie să doarmă suficient. Nu de alta, dar a doua zi trebuie să luăm toată graba asta de la capăt.

Practic, vrem nu vrem, conștient sau nu, în goana asta a noastră ne grăbim copiii să treacă pe repede înainte peste propria copilărie.  Aglomerația din viața noastră se resfrânge asupra celor mai importanți ani din viața lor. Anii copilăriei.

Cred că asta ar trebui să punem pauză preț de o clipă și să ne gândim că anii nu se mai întorc. Nici ai noștri, dar mai ales nu ai lor. Copilăria lor este acum, amintirile cu care vor rămâne toată viața sunt acum, nu mai târziu, nu mâine, nu când vom avea noi mai mult timp, adică foarte rar sau mai niciodată.

Cel mai de preț dar pentru copilul meu e propria lui copilărie. Și pentru mine timp să mă bucur alături de el de cele mai frumoase clipe, unice fiecare în felul lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook