Ce facem când copiii pot, dar nu vor

”Mami, dal nu vleau să mă îmblac/încalț singulă, îmblacă-mă/încalță-mă tu!” sau ”Vleau să-mi dai tu să mănânc” – cred că sunt doar câteva dintre multele fraze pe care părinții le aud de la copiii lor de 3-4, poate chiar și 5-6 ani. Asta deși noi știm sigur că ei pot și să se îmbrace singuri, și să se încalțe singuri, dar și să ducă mâncarea la gură. Ce-i de făcut?

Asta a fost una dintre întrebările mele pentru Laura Markham. Ce facem atunci când copiii refuză să facă lucruri despre care noi știm sigur că le pot face? Lucruri precum îmbrăcatul, încălțatul, mâncatul, spălatul pe mâini și-așa mai departe, lucruri care până la urmă țin de autonomia lor.

Și așa cum mă așteptam, Laura Markham m-a luminat și în privința asta :)

În primul rând trebuie să ne gândim că noi avem o viziune și priorități diferite față de cele ale copiilor. Dacă pentru noi este important să se îmbrace acum, fix în momentul ăsta, asta nu înseamnă nicidecum că este la fel de important și pentru copil. Pentru el este de-o mie de ori mai important să se joace acum, îmbrăcatul/încălțatul/spălatul pot să mai aștepte. Să nu credeți cumva că-i rea voință din partea lui, pur și simplu un copil de 3-4-5 ani așa gândește, așa simte, asta-i lumea lui la vârsta asta. Științific vorbind, la vârsta asta cortexul prefrontal nu-i suficient dezvoltat încât să vadă rațional lucrurile așa cum le vedem noi.

Dar ce facem, că totuși trebuie să se îmbrace, să se încalțe, să se spele, să mănânce, nu putem face lucrurile astea pentru ei mereu și nici nu e bine să le facem. Copiii au nevoie să fie autonomi, să se descurce încet-încet și singuri.

  • Să transformăm totul într-o joacă. Asta e varianta ideală, pentru atunci când avem timp și nu suntem din cale afară de grăbiți. Să zicem că noi îl rugăm să se îmbrace, iar el vrea să se joace. Îi explicăm cu calm care-i motivul pentru care trebuie să se îmbrace – că trebuie să ieșim, că este dezbrăcat, etc. Și, cel mai probabil, el se va comporta ca și cum nici nu ne vede, nici nu ne aude. Atunci, luăm hainele și ni le punem în joacă fix unde nu trebuie. Pantalonii în cap, șosetele în mâini și tot așa. Și-l întrebăm – crezi că aici trebuie pusă asta? Practic, pentru copil asta este o invitație la joacă. Și nu orice joacă, ci una cu părintele, iar la joaca împreună cu părintele nu rezistă niciun copil, e cea mai mare bucurie a lui. Va lua hainele și ne va arăta cum ar trebui puse.
  • Să-i lăsăm să decidă singuri, oferindu-le variante. Vrei bluza verde sau cea galbenă, rochie sau fustiță, pantalonii cu Elsa sau cei cu ponei? (doar sunt mamă de fată:))
  • Să facem ceva mai neobișnuit. Asta e valabilă pentru atunci când nu avem timp, pentru când trebuie musai să pregătim micul dejun sau să hrănim copilul mai mic. Și-atunci propunem ceva ieșit din comun. Ca de exemplu să-și aducă hainele preferate și să se îmbrace în bucătărie. Sau să se spele pe mâini cu săpunul nostru, nu cu al lui. Să mănânce cu lingura de aomeni mari, nu cu lingurița. Sau orice lucru diferit și atrăgător pentru el ne vine în minte în momentul ăla.
  • Rutina este foarte importantă. Cu cât mai mult insistăm asupra unui obicei – fie el îmbrăcat, încălțat, mâncat, strâns jucării – cu atât e mai bine. Pentru copii e importantă rutina și ei o vor respecta de cele mai multe ori.
  • Sunt și excepții, și copiii sunt oameni. Gândiți-vă la voi când simțiți că aveți o zi în care parcă nu sunteți în stare de nimic și parcă nimic nu vă iese cum ar trebui. Ei bine, și copiii au momente din astea. Și-atunci îi ajutăm noi, pentru că au nevoie să știe că le suntem alături când au astfel de momente.

Ce facem când copiii vor, dar nu pot? – asta a fost cea de-a doua întrebare pe care i-am pus-o Laurei Markham.  pentru că știm cu toții că sunt multe lucruri pe care copiii vor să le facă singuri, dar nu reușesc. Și de multe ori se supără, se enervează, se descurajează.

Rolul nostru în cazul ăsta este să-i susținem, nu să ne grăbim să facem lucrurile în locul lor. Știu că atunci când ne uităm la copil cum încearcă să facă un lucru și nu-i iese primul nostru instinct este să punem mâna și să facem noi în locul lui. Dar nu asta este soluția, nu așa îi oferim suportul de care are nevoie. Îl susținem dacă îl încurajăm să continue, chiar cu riscul de strica acel lucru. Și noi am învățat din greșeli, și copiii noștri la fel învață. Putem să le oferim soluții ajutătoare, putem să-i ghidăm, să le spunem ce să încerce, dar e important să-i lăsăm și pe ei să dețină cotrolul. E bine să știe că suntem acolo dacă au nevoie de ajutor, dar să oferim ajutorul numai dacă ni-l cer.

Pe mine una m-au ajutat foarte mult răspunsurile oferite de Laura Markham. Și mă bucur enorm că am fost invitată de Danonino să fiu alături de alți bloggeri și site-uri de parenting la întâlnirea cu Laura Markham. Autonomia copiilor noștri este foarte importantă, e responsabilitatea noastră să-i responsabilizăm și pe copiii noștri, să-i pregătim pentru viață.

Laura Markham, despre care v-am spus deja cât de mult o apreciez și care m-a ajutat să înțeleg lucruri esențiale despre relația cu copilul, face parte din grupul de experți reuniți din lumea întreagă de Danonino în proiectul Spune Da. Proiect pe care eu una îl iubesc de-a dreptul. Pentru mine personal, campania Danonino prin care părinții sunt învățați și susținuți să dezvolte autonomia copiilor, să le fie alături, să-i susțină și să le înțeleagă nevoile,  a fost de un real ajutor fix în cele mai dificile momente din viața mea de mamă.

„Autonomia este o călătorie de învățare pentru susținerea copiilor în dezvoltarea abilităților necesare în viață, dându-le puterea de a explora lumea cu încredere ”- este definiția autonomiei dată de grupul experți de care spuneam.

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook