Când rușinea mea se răsfrânge asupra copilului

Postarea asta am scris-o din frustrare, dintr-un sentiment de vinovatie izvorat din faptul ca, din nou, am ajuns sa rasfrang rusinea mea asupra copilului.

Acum doua zile, cand am luat-o pe mogaldeata de la gradi, plangea de mama focului. Pretextul era ca-i luase cineva mingea. Adevaratul motiv, ala pentru care plang copiii de-si rup camesa de pe ei cand apar parintii, este unul pe care cu totii il stim: se elibereaza de emotiile de pe parcursul zilei. Cu noi se simt in siguranta sa faca asta.

Dar pentru ca ea nu plange la gradi,  si nimeni nu-i obisnuit s-o vada plangand, dar si pentru ca personalul gradinitei de sus si pana jos considera ca nu-i ok ca un copil sa planga,  asta ar fi cumva o dovada a faptului ca nu-i ok la gradinita, toata lumea a sarit sa intrebe ce s-a intamplat.

Nu se intamplase nimic. Un copil plangea dupa o zi de gradi, un lucru perfect normal si chiar sanatos as spune.

Dar, pentru ca eu m-am simtit stanjenita de valul de intrebari, de parca eram cumva defecta pentru ca-mi plangea copilul, am incercat sa gasesc si eu pretexte: ca i-a luat cineva mingea. Mingea i-a fost adusa, bineinteles ca plansul a continuat, normal ca nu avea legatura cu nicio minge.

Am plecat cativa metri mai departe, dar cineva a venit dupa noi. Sa afle cu orice pret de ce plange. Cu clasicul text pe care in momentul asta pot spune ca il urasc mai mult ca niciodata: „De ce plangi, esti mare acum!”

Raspunsul meu – de mama fara rusine indoctrinata pana in maduva oaselor, si fara sa fi avut eu insami inoculata ideea ca nu-i ok sa plangi in public – deci raspunsul meu corect ar fi fost asta: nu are importanta cat de mari suntem, este normal sa plangem atunci cand simtim nevoia. Asa ne eliberam de emotii, nu-i nimic in neregula cu faptul ca plange.

Da, asa trebuia sa raspund, ferm, la prostia asta cu – nu mai plange ca esti mare.

Dar nu, nu am facut asta. Am spus, oarecum stanjenita (desi incercam sa maschez asta cu un zambet, dar de copii niciodata nu ne putem ascunde emotiile) ca i-a luat cineva mingea si e si obosita, probabil… Cumva ma scuzam pentru ca-mi plangea copilul.

Asta desi eu mereu i-am zis ei ca e ok daca simte nevoia sa planga, eu ii sunt alaturi. Dar ce sa vezi, nu-i eram 100% alaturi. Si di n nou, facand asta, rusinea mea s-a rasfrant asupra ei.

Semnalul de alarma pentru mine a fost momentul in care mi-a spus ca vrea sa vina tati. Era dovada faptului ca n-am procedat bine, ca nu-i mai ofeream sentimentul de siguranta si sustinere de care avea nevoie.

Am luat-o in brate si am plecat, ea s-a calmat. Doar ca, in loc sa-mi cer scuze si sa-i explic ca am gresit, am raspuns la telefon.

Totul a trecut pe seara aia, dar de fapt nu trecuse.

A doua zi, cand ta-su a luat-o de la gradi, a inceput din nou sa planga. Dar imediat a simtit nevoia sa se „corecteze” spunandu-i: ”tati, plomit sa nu mai plang”.

Normal ca a fost un soc pentru ta-su, doar discutam impreuna despre faptul ca plansul nu trebuie reprimat niciodata, ba dimpotriva.  Mi-a zis si mie, si pentru mine a fost un soc. Acum imi venea mie sa plang. De ciuda, de frustrare, de vinovatie. Eu care-i spun mereu copilului ca nu-i nicio problema daca plange, ca-i sunt alaturi oricand, ca la mine in brate gaseste alinare, acum ii dovedisem ca nu-i chiar asa. Tot ce spusesem erau de fapt vorbe goale in momentul ala. I-am explicat din nou. Sper ca m-a inteles, sper ca am reusit sa-i transmit faptul ca noi o iubim la fel de mult si atunci cand plange si ca nu-i nimic in neregula daca plange. Si ca e doar vina mea pentru ce s-a intamplat, nu a gresit cu ea nimic.

Crizele de plans ale copilului nu-s o rusine

Si eu sper ca de data asta chiar mi-am invata lectia. Ca nu-i nicio rusine cand un copil plange sunt constienta. Sunt constienta ca nu-i o rusine nici daca imi face copilul o criza in public, in plina strada, in magazin. Nu rusinea si teama ca vor spune ceilalti ca nu-s o mama buna trebuie sa-mi ghideze mie actiunile. Nu, eu trebuie sa ma gandesc doar la ce e mai bine pentru copil in momentul ala si, anume, sa-i fiu alaturi. Asta e tot ce conteaza. N-are nici cea mai mica importanta ce ar putea gandi ceilalti. Daca-s oameni cu capul pe umeri inteleg, daca nu nici nu merita sa ma gandesc la asta.

Stiu sigur ca nu-s singura care se simte rusinata atunci cand copilul face o criza. Ca foarte multi parinti reactioneaza la crizele copilului in public neadecvat tocmai pentru ca se gandesc la ce spun ceilalti. Cumva, faptul ca un copil face o criza, ca un copil plange in hohote, e perceput ca o dovada a faptului ca nu suntem parinti buni. Ei bine, nu-i deloc asa. Deloc. Deloc. Deloc. Va spun asta voua, dar mai ales imi spun mie.

Imi spun mie pentru ca vreau sa am puterea sa raspund ferm cu prima ocazie cand cineva mai indrazneste sa-i spuna copilului meu sa nu mai planga ca e mare. Are 4 ani, nu-i deloc mare. Și eu plang si fac in curand 34 de ani. Si mama mea plange si face 64.

 

Am mai scris despre plans, despre importanta lui, dar si despre aceeasi greseala pe care acum am repetat-o:

Cum mi-am lasat copilul fara protectie in fata unui strain

Da, copile, plângi. Și eu plâng…

Râsul și plânsul

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!

3 thoughts on “Când rușinea mea se răsfrânge asupra copilului

  • 9 iunie 2017 at 15:02
    Permalink

    Off,Doamne cat de bine le zici mami si cat de bine ma regasesc in postarile tale in multe din ele. Exact asa patesc si eu cand fetita plange si suntem la cineva in vizita sau in alte locuri publice si sunt intrebata de ce plange ,incerc sa ii caut scuze si parca imi e ciuda cateodata ca nu stiu sa le raspund cum ar trebui si imi e ciuda pe mine ca nu reusesc sa imi inteleg copilul in totalitate si nu o las sa se exteriorizeze,ci incerc sa o opresc din plans! Lumea din jur pune prea mare presiune pe noi mamicile,daca plange „fara motiv” in opinia lor,eu sunt o mama rea,daca face scene de se pune pe jos si tipa la fel,e vina mea ca am rasfatat-o prea mult,daca nu imparte jucarii si cu verisorii,de asemenea e vina mea ca nu o invat sa imparta si tot asa,de multe ori imi spun ca o sa ii iau mai mult apararea,dar cand ma vad in fata faptului implinit parca nu ma reusesc la fel de bine si pentru asta imi vine sa urlu de ciuda!!!

    Reply
  • 9 iunie 2017 at 22:38
    Permalink

    De n-ar mai fi nici lumea asta asa curioasa, de nu ne-ar mai influenta catusi de putin, de nu ne-ar mai determina reactiile…

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook