Copilul meu nu este obligat să distreze pe nimeni
Recunosc încă de la început că am scris postarea asta la nervi. Dar aș vrea să reușesc să transmit mesajul ăsta: copilul meu, și îndrăznesc să spun că în general copiii, chiar nu trebuie să distreze pe nimeni. Și nici nu trebuie să demonstreze ceva. Așa că aș fi tare recunoscătoare să nu (l)i se mai ceară lucrul ăsta.
Eu nu-s prea înfiptă de felul meu, așa. Ba, ca să fiu sinceră, aș spune despre mine că-s mai degrabă bleagă-style. Dar toate ca toate până la copil. Ăsta-i punctul meu sensibil și, dacă m-ai atins, devin deodată înfiptă, nici eu nu știu de unde.
Să trec totuși la subiect, că tot ziceam de nervi. Am fost la cumpărături, după grădi. Și noi destul de obosiți, veneam de la muncă, nici copila prea odihnită, după o zi întreagă de grădi. Dar era musai. Așa că am luat strictul necesar și ne-am așezat repejor la coadă, la casă.
Doamna de la casă imediat ce a văzut-o pe mogâldeață, o și ia la întrebări:
-Cum te cheamă?
-Sophie
-Aah, Sofia!
Ea s-a obișnuit deja să i se greșească numele, nici nu mai repetă a doua oară. Doar s-a uitat la mine zâmbind și ne-am înțeles amândouă din priviri, era ca și cum mi-ar fi spus: ”iar îmi zice cineva Sofia. Și eu i-am zis că mă cheamă Sophie”.
-Și câți ani ai?
-4
-Ești la grădi?
-Da.
-Îți place la grădi?
-Mai mult da (asta e o variantă de a spune ”de cele mai multe ori îmi place, dar mi se mai întâmplă să vreau și să stau acasă)
-Ia zi-mi și mie un cântecel, o poezie!
-Ce cântecel?
-Un cântecel pe care l-ai învățat la grădi.
-Nu vreau acum să cânt.
-Dacă nu cânți nu-ți mai dau înghețata.
Da, îi cumpărasem înghețată. Și da, mi-a sărit țandăra. Am simțit cum mi s-a urcat sângele la cap când am văzut expresia ce anunța plânsul pe fața Sophiei. După o zi cu de toate, epuizată de-a dreptul, cu copilul aproape plângând, îmi venea să arunc cu ceva după DUAMNA.
Mă întorc spre Sophie și îi zic- ”Mami, nu are cum să nu-ți dea înghețata, este înghețata ta, luată de mine. Nu trebuie să-i spui nimănui nimic dacă tu nu vrei. Este în regulă.”
Dar duamna casieră continuă, deși eram vizbil nervoasă:
-Te țin eu minte, mai vii tu pe aici!
Am zis că mor, abia mă mai stăpâneam. Pur și simplu îmi amenința copilul în fața mea. Fix asta făcea.
-Cred că oricum a fost foarte drăguță că v-a răspuns la o mulțime de întrebări. Nu are nicio obligație să vă cânte dumneavoastră, mai ales că ea nu vrea să facă asta aici, acum.
Și m-am oprit la asta. Dacă mai continuam nu știu ce mi-ar fi ieșit pe gură și chiar nu voiam să fac un circ acolo, urăsc din toată inima să mă dau în spectacol.
Duamna s-a uitat urât la mine și n-a mai zis nimic. Eu am luat-o înainte cu Sophie, iar bărbatul, care tocmai venise cu încă un produs, a rămas să plătească. Vine apoi și îmi zice:
-Ce ciufută femeia asta. Mai că mi-a aruncat restul.
Între timp eu îi explicasem Sophiei încă o dată că nu e obligată la nimic. Și că e perfect în regulă că nu a vrut să cânte și că doamna nu trebuia să spună ce a spus. Îi povestesc și bărbatului de ce era ciufută casiera, și eu mai rău ca ea. Îi dau înghețata copilului și plecăm.
Și acum, că scriu, simt că sunt nervoasă. Nu e prima dată când cineva îi cere copilului meu să spună ”un cântecel sau o poezie” de ca și cum copiii toți din lumea asta au obligația să-i distreze pe adulți la comandă. Fie că simt sau nu să facă asta, fie că vor sau nu, fie că se simt sau nu confortabil în momentul ăla. E ca și cum micuții ăștia ai noștri, doar prin simplu fapt că-s mici, trebuie să demonstreze ceva. Practic, dacă nu fac un mic spectacol la cerere, sunt o cauză pierdută. Nu știu nimic.
Oameni buni, serios acum, plătiți un bilet la teatru. Sau mergeți la un concert! Nu-i mai stresați pe copii. Una e când ei sunt dornici să arate ce știu, foarte bine, alta e când sunt supuși la presiunea asta inutilă. Eu încă îmi amintesc din copilăria mea cât de tare mă enerva să spun poezii la comandă. Dar asta era un soi de mândrie a părintelui. Să știe copilul cât mai multe poezii și cântecele. Și trebuia ca pentru fiecare musafir, rubedenie or not, să dau un mic spectacol.
Mă rog, deci îmi displace ideea în sine de a pune un copil să-ți recite sau să-ți cânte la comandă, deși el nu e ok cu asta. Dar niciodată până acum nu mi-a sărit muștarul. În momentul în care duamna i-a spus că nu-i mai dă înghețata, deja era un soi de condiționare-amenințare. Când i-a mai spus și ”te țin minte” era amenințare de-a dreptul.
Eu acum vin și întreb: De ce naiba să faci asta? De ce crezi că un copil care nu te-a văzut în viața lui și pe care nu-l cunoști e obligat să-ți cânte sau să-ți recite ție ceva, orice? Ce, pe lumea asta, te face să crezi că ai dreptul să-l ameninți? Asta mi-aș dori să știu.
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂
Un articol pe sufletul meu:) Pana la urma e vorba si de respectul fata de copil sa nu il pui sa execute mici recitaluri la comanda- fie ca vorbim de cunoscuti sau necunoscuti.
Respectul asta fata de copil e o chestie tare, tare complicata
Sunt de acord cu tine,fetița mea de cele mari multe ori nici nu vrea sa spună câți ani are, iar oamenii care o întreabă râd de ea, gen „vaaaaai așa fată frumoasă și nu știi câți ani ai”
Eu evit persoanele „băgătoare de seamă”
1. Nu trebuie să distreze pe nimeni! și 2. Nu trebuie să demonstreze nimic nimănui!
E tare greu… eu locuiesc intr-un bloc cu multe doamne in varsta care stau, cat e ziua de lunga, pe banca in fata blocului. Am un baietel de 2 ani care efectiv nu mai vrea sa iasa din bloc cand le vede afara. Stau si de o parte si de cealalta la iesirea din scara si el trebuie sa treaca printre ele. Il simt ca nu vrea sa iasa. Ma trage de mana sau ma strange. De ce? Pt ca de fiecare data cand iesim tabără toate odata cu gura pe el si il iau la intrebari. Nu din rautate, sunt convinsa. Saracul copil inchide ochii l care o doamna”daca nu deschizi ochii nu te mai iubesc”,.. si tot felul de chestii din astea. A devenit frustrant si pt mine. Nici nu mai pot sta cu copilul in fata blocului: nu mai alerga ca ai sa cazi, nu te duce acolo ca vin masini, nu face aia, nu face ailalata… groaznic
În sfârșit cineva care gândește va mine ca începeam sa cred ca am eu o problema
Uite asa sunt si eu…nu sunt asa infipta de obicei..dar vorba ta ,cand este vorba despre fata innebunesc
Eram odata la dr sa ii iau o reteta si tot asa se tot bagau in sufletul ei cu chestii gen: cati ani ai?cum te numesti?de ce ai venit la dr?cine ti a facut parul asa cret?esti la gradi?si tot asa…imi venea sa le zic:nu va suparati este la interviu .vreti sa o angajati?adica este o presiune ff mare pe copii..ca vezi doamne imi zice o cucoana:oare nu ar trebui sa o duc la un specialist ca nu prea vorbeste..pai nu vrea sa vb cu nimeni cand este bombardata cu atatea intrebari..sunt niste copii ptr numele lui dzeu,nu trebuie sa demonstreze nimic si nimanui..si multe alte chestii idioate legate de copii in general care te scot din minti
Sincer, si pe mine ma enerveaza cand aud asta, pana la urma copilul trebuie sa spuna poezii, cantece sau ce vrea el numai cand doreste, nu e o papusa pe telecomanda cum multi au impresia.
Recunosc faptul ca o incurajez pe mandra mea de 2 ani jumate sa raspunda la intrebarile lui nenea sau tanti. Poate ca imi doresc ca ea sa fie comunicativa, sa nu aiba teama de oameni, etc. Si mi-am dat seama ca are preferinte sau stari. Uneori vrea sa vorbeasca, alteori nu. Iar daca NU, e NU si pace. Asa ca nu insist. Ii respect dorinta.
Si noi am patit asta cu o doamna de la casa. Refuza sa ii dea punga cu alune fara o strofa. Ce-am facut? Am renuntat la alune si-am plecat lunadu-mi baiatul de langa casiera. S-a uitat lumea la mine lung, dar copilul mi-a multumit. Asta a contat cel mai mult.
El nu e clovnul nimanui.
incep prin a spune ca nu am copii. nu stiu exact de ce am dat click la articol…..da…..m-ati nelamurit :)))
mi se pare ca aveti dreptate ca copilul nu trebuie sa reactioneze la comanda unui necunoscut. mi se pare ok sa-i explici dupa un eveniment ce a fost ok, ce n-a fost ok. mi se pare ok sa ii iei apararea copilului DACA chiar e ceva la ce nu poate face fata. da de ce e asta o situatie la care trebuia si mama si copilul sa se enerveze? de ce trebuia sa se ajunga la o atmosfera tensionata, pe care cu siguranta a simtit-o si copilul?
mi se pare o chestie perfect inutila. NICIODATA nu o sa schimbi atitudinea si comportamentul unui adult, sau mai ales a unui batran. mi se pare inutil sa il „certi”, mai ales daca il iei de sus, numai ca sa vada copilul ca i-ai „dat peste nas”. mi se pare ca singurul lucru care iese de aici e ca copilul vede ca parintele se enerveaza dintr-o interactiune cu oamenii care nu poate fi schimbata…..
nu e mai util sa invete si copilul sa accepte ca exista pe lume tot felul de oameni; unii care reactioneaza „cum trebuie”, altii care nu; unii care respecta regulile, unii care nu; unii care isi dau seama ca actiunile lor deranjeaza, altii care nu si altii carora nu le pasa. decat sa se supere, sa se streseze, sa se agite pentru ca cineva a facut ceva ce el nu poate nicicum controla, nu mai bine…..inveti ca uneori „asta-i viata”?
chiar va rog sa-mi raspundeti serios. probabil sunt teorii cu care nu-s la curent…..