Când faci pe prostu’, riști să rămâi așa?

Eu am crescut la ţară, unde modestia e (sau era) o virtute. Cel puțin așa m-au învățat pe mine bunicii în cei șapte ani cât am stat la ei.  Nu zic, cel mai probabil așa este, cum mi-au spus ei. Doar că eu cred că am dus-o mult prea departe, la rang de prostie.  Pentru că realizez în mod mai frecvent decât mi-aș dori că nu-s doar modestă, eu am tendinta să fac pe proasta de-a dreptul.

Și să ne înțelegem, vorba aia cu „fă pe prostul ca să-ţi meargă bine” nu se mai aplică de foarte mult timp. Unde mai pui că eu nici măcar nu fac pe prostul cu un scop anume, aşa-mi iese natural. Adică sunt oameni care fac pe deştepţii şi le merge atââât de bine, chiar dacă nu-s neapărat așa. Apoi mai sunt oameni pe bune deștepți,  siguri pe ei, conştienţi de cine sunt şi ce pot şi care ştiu să-şi scoată în evidenţă atuurile. Și bravo lor! Şi mai sunt eu, care, inconștient, îmi ascund cu mare dibăcie atuurile și scot în evidență și cel mai mic defect pe care-l am. Chiar cred că am un dar anume să fac asta, nu-i chiar așa la îndemâna oricui, nu? Să te comporți ca și cum habar n-ai avea de lucruri pe care le știi chiar foarte bine nu-i treabă simplă. Iar eu nu mă străduiesc. Deloc! Ba dimpotrivă!

Eu ştiu cine sunt şi ce pot până când un mic şi insignifiant detaliu, real sau imaginar, fie el cuvânt, privire, atitudine, adiere de vânt prea cald sau prea rece, îmi ştirbeşte încrederea şi-mi sădeşte îndoiala. Eu, din cauza unui simț al penibilului dus la extrem, pot să tac cu orele, deși poate aș avea lucruri importante de spus. Și tot eu risc și să fiu penibilă,  pentru că vorbesc vrute și nevrute doar ca să evit ridicolul tăcerii, deși poate n-am cu adevărat ceva de zis. 

Da, știu, asta nu se cheamă prostie, se cheamă nesiguranță, neîncredere, slăbiciune. Dar mai știu și că de la depărtare tot prostie pare. Și în viața asta nu-s așa mulți cei care au răbdarea și disponibilitatea să se apropie dincolo de ce văd.

Cred că… de fapt nu cred, știu sigur, că e al naibii de mult de muncă pentru a trece peste neîncrederea asta. În cazul meu cel puțin e atât de adânc sădită că face pur și simplu parte din mine. Nici nu știu cum aș fi fără ea. Ani de zile am luptat cu felul ăsta de a fi, ani de zile m-am căutat peste tot și am încercat să mă schimb. Și m-am certat singură, și am suferit după fiecare (inevitabil?) eșec. Lupta cu tine e cea mai grea dintre toate.

Am ajuns la 34 ani tot luptând cu mine să mă schimb. Să fiu mai sigură pe mine, mai diplomată, să gândesc înainte să spun ceva, dar nu prea mult, pentru că nu mai scot o silabă cu orele. Să fiu mai sociabilă câteodată și să mai tac naiba din gură altădată. Să fiu mai îndrăzneață și mai puțin emotivă.

Și tot de atâția ani de când lupt să-mi schimb felul de a fi, lupt și să schimb felul cum arăt. Mereu, dar mereu am avut măcar vreo 2 -3 kilograme în plus. Eu n-am fost niciodată o fată/femeie slabă. Și de fiecare dată când am făcut eforturi mai mari să fiu, am dat-o-n bară grav. Am ajuns să am și mai multe kilograme.

Și, cumva, mai mereu, tot nemulțumită de mine sunt. Pentru că tot încerc să mă schimb radical, să fiu, practic, altcineva. Dar pentru că tot am ajuns la 34 de ani, oare n-ar trebui totuși să mă trezesc și să mă opresc din lupta asta cu mine însămi? Și să mă accept fix așa cum sunt și cu părțile cu care nu mă prea mândresc? Și să nu mai fiu atât de aspră cu mine la fiecare prostie care-mi iese pe gură sau la fiecare înghețată pe care o mănânc? Oare nu cumva chiar lupta asta continuă și nemulțumirea față de mine însămi mă fac s-o țin din eșec în eșec? Nu-s vreo deținătoare de adevăruri absolute, dar tind să cred că răspunsul e ”Ba da, fată, mai ho!Ia-te așa cum ești”.

Așadar, da, eu mai fac (absolut involuntar) pe proasta. Da, mai vorbesc când trebuie să tac. Și tac fix atunci când e musai să spun ceva. Da, socializarea nu e punctul meu forte. Nu-s nici prea diplomată și dau cu bâta-n baltă când ți-e lumea mai dragă.

Și da, am câteva kilograme-n plus, îmi place înghețata. Și ciocolata. Și brânza grasă cu vin bun. Ce să mai, sunt cam gurmandă.

Dar… asta sunt eu. Și de lupta asta continuă m-am cam săturat. M-am săturat să mă cert cu mine mereu. Așa că țelul meu, mai nou, e să mă accept fix așa. Nu, desigur, n-am de gând s-o dau în bară tot mai des și să mă îmbuib cu brânză grasă și vin în neștire. Voi încerca în continuare să mențin un echilibru. Doar că nu mai vreau cu orice preț să mă schimb.

Deci voi mai face din când în când pe proasta și cred că, dacă nu mă voi mai certa atât de mult cu mine, am șanse mari să nu rămân așa. Voi ce ziceți?

P.S. Am scris postarea asta fix după o ceartă aprigă cu mine, după o zi în care am fost atât de nemulțumită de cum sunt încât îmi venea să-mi pun un sac în cap și să nu mai ies din casă. Și era prea despre mine și parcă nu prea-mi venea s-o public.  Dar iata-mă 😀


Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

3 thoughts on “Când faci pe prostu’, riști să rămâi așa?

  • 22 septembrie 2017 at 0:59
    Permalink

    Sunteți o femeie deosebită! Aveți o minte extraordinară, profundă, caldă, realistă și sunteți al dracu’ de inteligentă! Vă admir și vă apreciez cu tot sufletul! În postarea asta m-am regăsit cuvânt cu cuvânt…Vă doresc sănătate și putere!

    Reply
    • 22 septembrie 2017 at 7:41
      Permalink

      Cu asa cuvinte deja-mi incep ziua rasfatata. Multumesc :)

      Reply
  • 22 septembrie 2017 at 14:35
    Permalink

    M am regasit in fiecare cuvant. De ex: acum 15 ani am.fost in luna de miere in Italia. Nicio boaba nu stiam dar dupa doua sapt incepuse sa se prinda. Dar ca sa nu ma.fac de rusine ii sopteam sotului si el zicea tare. Si multeee din acestea. Nu am prea multa incredere. Ma lupt permanent cu mine si ma straduiesc ca fetita mea sa nu mi calce pe urme

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook