Când copiii noștri nu mai mănâncă de foame, ci de dor sau de drag

1 din 2 copii români este supraponderal, iar 1 din 4 este obez. Nu știu cum vă sună vouă statistica asta, dar mie, pe lângă faptul că mi se pare extrem de îngrijorătoare, mi se pare și foarte, foarte tristă.

Obezitatea, din punctul meu de vedere, are ca principală cauză, înainte de un dezechilibru alimentar, un dezechilibru emoțional. Eu în obezitate văd suferință. Mai întâi emoțională și abia apoi fizică. Da, nu are rost să ne ascundem după degete, o persoană obeză, copil sau adult, suferă. Suferința nu este doar o cauză a obezității, dar și o consecință a ei.

Eu mărturisesc sincer că atunci când aud de obezitate vreau să trec mai departe, clar nu este despre mine, nu e despre familia mea, de ce m-ar interesa. Dar ar putea oricând să fie, e foarte ușor, din păcate, să ajungi la ea.

Mereu am avut câteva kilograme în plus, mereu am fost nemulțumită, mai mult sau mai puțin, de felul cum arăt. Ăsta este un prim pas și de aici până la obezitate nu este un drum lung, ba dimpotrivă. Deci vorbesc cumva în cunoștință de cauză.

De ce cred eu că ajungem aici am mai spus. Pentru că ne mâncăm emoțiile în loc să le trăim, am mai scris aici pe larg, despre asta. Și dacă pentru un adult este greu să-și trăiască emoțiile în loc să le mănânce, pentru un copil este imposibil fără ajutor.

Noi avem acest cult al lui ”papă tot”. Trebuie musai să mâncăm tot din farfurie, hai, trebuie să înfulecăm și acel ultim dumicat, chit că abia mai respirăm. De drag ne îndopăm copilul. Îl iubim, deci trebuie să-l hrănim, dar să-l hrănim bine, să mănânce tot. Ce dacă el spune ”nu mai vreau” sau ”nu mai pot”? Noi insistăm, suntem părinții, știm mai bine cât poate și cât nu. ”Hai, ăsta, e ultimul dumicat”. Și dacă nu vrea și nu vrea, găsim noi o soluție, îi dăm o jucărie, un telefon, un desen la TV, îl păcălim cumva. Măcar două înghițituri să mai ia. Ne simțim noi mai bine cu noi înșine dacă știm că a mâncat tot din farfurie. Că doar așa se întâmpla și cu noi când eram mici. Și tot de-aia nu ne oprim nici noi atunci când ne săturăm, ci atunci când terminăm din farfurie. Pentru ca mai apoi să regretăm.

Noi nu ne refuzăm copiii atunci când ne cer produse a căror etichetă conține atât de multe porcării încât ni se îmbârligă limba dacă o citim. Mai bine nu o mai citim, dă-o-ncolo! Și nu-i refuzăm tot de drag. Și de vinovăție. Nu avem suficient timp pentru ei, am venit târziu de la muncă și mai avem și treabă, mai stăm și o vreme cu ochii în telefon, măcar niște bombonele să le dăm dacă asta îi face mai fericiți. Și-un biscuite, și-o înghețată.  Normal că suntem conștienți că este prea mult zahăr sau că nu-s sănătoase, dar nu i-am supărat suficient cu lipsa noastră (lipsă fizică sau doar lipsa implicării), îi mai supărăm acum și interzicându-le un amărât de chips sau un croissant și puțin suc? Ne e greu și nouă, avem atâtea greutăți pe cap și n-avem deloc timp. Le e greu și lor, micuții de ei, doar nu o să fie un capăt de lume un pic de dezmăț, nu?

Un pic de dezmăț azi, și un pic mâine și poimâine, și uite așa, mulți dintre copiii noștri ajung să nu mai mănânce de foame, ci de dor și/sau de drag. Obiceiurile alimentare se formează și ele în copilărie, ca orice altceva.  Bubele acum se conturează,  chiar dacă puroiul apare un pic mai târziu.

Și azi așa, mâine așa, cât sunt micuți sunt parcă mai drăgălași grăsuți copiii noștri.  Pe la 7-8 ani parcă ne-am dori totuși să nu mai fie chiar așa grăsuți. Pe la 10 deja sunt plini de complexe pentru că au porecle la școală, râd copiii de ei și nici lor nu le place ce văd când se uită în oglindă. Și totul se amplifică. Din ce în ce mai mult. Povara kilogramelor e în plus ajunge să fie depășită de povara sufletească.

Și nu sunt excepții acești copii de care zic. Nu, ei sunt copiii noștri. Revin la statistica de mai sus: 1 din 2 copii români este supraponderal,  deci dacă al tău este normoponderal, înseamnă că al meu este supraponderal. Și invers. Și 1 din 4 elevi este obez. Adică la vârsta aia la care nu ni se mai pare drăgălaș grăsuț. Dacă afară cifrele astea sunt în scădere, la noi sunt în creștere.  La noi e mai GREU.

GREU ÎN ROMÂNIA

”Greu în România” este o campanie demarată de Observator 19 de – Antena 1. Este o campanie care pe mine m-a cucerit din prima și la a cărei prezentare mi-au jucat lacrimile în ochi. Ea pornește de la statistica despre care am zis deja și se axează pe faptul că totul este REVERSIBIL. Deci nu doar trage un semnal de alarmă asupra situației în care se află copiii noștri, ci vine cu soluții pentru cum copilul meu sau al tău să nu (mai) fie GREU în România.

Eu vreau să văd și să aud cazuri și mai ales soluții. Vreau să știu cum putem să reparăm ceea ce am greșit din neștiință, neputină sau inconștiență.  Să știu că micuțul meu care a devenit mai mare decât ar fi trebuit, deși este încă un copil, are o șansă. Sunt sigură că pentru mulți dintre voi este de interes, așa cum este și pentru mine. Pentru că este vorba despre noi și despre copiii noștri. Despre cum să nu ne mai fie chiar atât de greu în România.

Campania „Greu în România” aduce în faţă poveşti ale unor copii care au simţit sau simt pe propria piele ce înseamnă calvarul kilogramelor în plus. Cum, la 14 ani, un puşti a fost marginalizat de societate pentru că a depăşit suta de kilograme. Sărăcia, dar şi refuzul de a fi integrat l-au lipit de un zid al izolării.

Greu în România este şi o luptă a copiilor împotriva unui sistem care pare că opune rezistenţă. În timp ce medicii, nutriţioniştii sau profesorii trag semnale de alarmă, numărul copiilor cu probleme de greutate creşte. În şcoli, ore de nutriţie nu există. Mai grav este că, obezitatea ascunde un şir lung de boli. Unele se văd imediat, altele se dezvoltă în timp. Medicii sunt şocaţi că, astăzi, boli pe care le întâlneau doar la bătrâni, le tratează şi la puşti.

Începând de luni, 16 octombrie, de la ora 19.00, la Antena 1, Observator aduce în prim plan problemele obezităţii infantile.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

One thought on “Când copiii noștri nu mai mănâncă de foame, ci de dor sau de drag

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook