Ce am realizat când copilul a venit acasă cântând Despacito

Era seară, un pic trecut de ora 19, abia ne adunaserăm fiecare de pe la muncă, de pe la grădi și încropeam ceva de mâncare. Eu în bucătărie deci, bărbatul habar nu am ce făcea, copila în camera alăturată. Deodată o aud:

-Ies-pa-si-do! La la la laaaa! Ies-pa-si-dooo!

M-am oprit din ce făceam, doar că să fiu sigură că aud bine. Merg tiptil până lângă ușă, suficient de departe încât să nu mă vadă, dar suficient de aproape încât să pot trage și cu urechea și cu ochiul.

Dansa un dans latino-something, alternând o mână în șold și-una în aer și legănându-se de pe un picior pe altul, un soi de macarena reinventată. Și tot cânta de zor:

-Ies-pa-si-do! Ies-pa-si-dooo!

Nu mai era niciun dubiu, fii-mea, copila mea de 4 ani și nici jumate cânta Despacito și dansa ceva dans inventat de ea.

-Ce cânți, puiule, acolo?
-Ies pasido. Îți place?
-Și unde ai auzit tu melodia asta?
-Nu e o melodie, e un cântec. Mă faci să râd, auzi, unde l-am auzit? La grădi, mami, unde să-l aud?

Deci da, auzise Despacito la grădi. Nici nu știu ce era mai rău și de ce eram atât de uimito-înciudato-nervoaso-agitată. Ori fiindcă la grădi puneau astfel de muzică, ori că ei i-a plăcut o melodie pe care eu o detestam (deși e mult spus detestam), ori ambele plus faptul că eu nu mă gândisem niciodată să-i pun altfel de muzică exceptând cântecelele de copii. Bine, îi mai pusesem, când era burtă și când era bebeluș, dar aia bag de seamă că fusese cu o veșnicie în urmă.

Fix în momentul ăla am realizat că micuța mea a crescut și că deja nu mai controlez de multă vreme lucrurile cu care interacționează ea, deci nici muzica pe care o ascultă. Și luase deja contact cu muzica, alta decât cântecelele de copiii pe care le ascultam în casă, și nu era deloc, deloc, muzica pe care mi-aș fi dorit să o cunoască prima dată.

Am întrebat-o dacă îi place Despacito, mi-a zis că da. Am întrebat-o ce alte cântece mai ascultă la grădi, mi-a mai enumerat un ”domnu’ zmailei”, ”e vina ta” ceva cu fetele nu știu cum și încă vreo două din care nu am înțeles nimic.

A văzut că nu eram încântată, deși chiar am încercat să ascund asta, dar am convingerea că are un simț special care o ajută să mă citească dincolo de orice aparență pe care încerc eu să o induc.

-Ție nu-ti place, mami?

N-am vrut să răspund cu nu, nu vreau să înțeleagă cumva că trebuie să asculte doar muzica aia care îmi place mie, așa că am evitat răspunsul direct cu o întrebare:

-Vrei să asculți muzica pe care o ascultam eu când eram mai mică și pe care o mai ascult și acum câteodată?

-Daaaaa!

-Super!

Și i-am pus și Guns N’ Roses, și Nirvana, și Abba, și Scorpions, și Aerosmith, și Queen, și U2, și Bon Jovi, și Michael Jackson, și Pink, și Bob Marley și tot așa. Cu încropitul mâncării s-a ocupat bărbatul mai departe, eu am stat și am ascultat muzică și am dansat cu copila. I-a plăcut și muzica pe care o ascultam eu. Și spun o ascultam pentru că în ultima vreme la noi în casă numai cântecele de copii se aud și doar de Crăciun niște colinde. Nu-i pusesem până atunci muzica pe care o ascultam eu, mi se părea prea mică. Dar dacă ascultase deja ”Despacito”, eu ratasem startul.

Pe lângă faptul că m-a și ne-a super binedispus pe toți muzica asta, chiar am avut un soi de revelație. Cum spuneam și mai sus, am realizat că micuța mea crescuse și că trebuie să-i arăt lumea asta și dincolo de povești, cântecele de copii, basme, personaje de desene animate, miere și lapte. Vreau sau nu vreau, ea ia contact cu foarte multe lucuri, așa că aș face bine să conștientizez asta și să-i prezint și varianta mea asupra lumii ăsteia. Fie că vorbim despre muzică, fie că vorbim despre sexualitate, fie că vorbim despre lucruri bune și frumoase sau rele și urâte. Dacă vreau să-i păstrez inocența asta cât mai mult cu putință ar fi bine să-i prezint chiar eu și lucrurile mai puțin frumoase ale lumii. Să i le explic pe înțelesul ei. Să le ascund ca și cum nu ar exista nu este o soluție. Nu mai este.

Da, va lua propriile decizii în viață, va asculta ce muzică va dori, nu pot și nici nu vreau să-i spun eu ce să aleagă.  Dar ceea ce pot face eu este să-i prezint și alternative. Să vadă și să știe că se poate să aleagă și altceva. Și eu am ascultat de-a lungul vieții multă, multă muzică extrem de comercială, și latino, și pop, dance, hip-hop, house, lăutărească, chiar și manele am ascultat pe la începuturile lor. Dar mereu muzica mea de suflet a fost aia cu care am crescut. Aia de mai sus.

Și uite așa, pornind de la o banală melodie și de la alegerile despre muzică, am ajuns să realizez că am o fetiță care crește văzând cu ochii și că eu trebuie să mă obișnuiesc deja cu ideea asta și să mă adaptez. Să nu o mai tratez ca pe un bebeluș, ci ca pe o fetiță curioasă și dornică să cunoască tot mai mult. Să-i arăt ce e și dincolo de desene animate atent alese, cântecele vesele, prințese și unicorni, chiar dacă dincolo de astea nu mai e totul lapte și miere, nici roz și luminos.

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

2 thoughts on “Ce am realizat când copilul a venit acasă cântând Despacito

  • 10 noiembrie 2017 at 23:40
    Permalink

    Uneori, la dansuri, se pun si astfel de melodii pentru ca sunt ritmate si pentru ca majoritatea copiilor le cunosc. Nu cred ca tine mortis educatoarea sa asculte muzica in timpul programului. Sper…cel putin.

    Reply
    • 11 noiembrie 2017 at 0:12
      Permalink

      Nu la dansuri le asculta. Nici nu tine educatoarea mortis sa le puna in timpul programului. Dar in timpul vacantei de vara au activitati libere in curte, adica joaca. Si atunci se pare ca mai pun si muzica din asta

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook