Stresul de a ne relaxa

Stresul și implicit relaxarea au devenit o obsesie a zilelor noastre. Suntem atât de obsedați de faptul că suntem stresați încât am face orice să ne relaxăm. Orice, mai puțin să ne relaxăm cu adevărat.

Ne simțim atât de obosiți și agitați, atât de copleșiți de tot ce se întâmplă în viața noastră, încât nimic nu pare a fi prea mult pentru a obține relaxarea pe care ne-o dorim atât de tare. Trebuie să ne relaxăm, asta ne spunem întruna.

Indiferent ce-am face, oriunde am pleca,  parcă tot mai agitați și mai stresați suntem. Până și vacanțele au devenit un stres,  când ne întoarcem ne dorim să fi putut să ne fi luat o vacanță de la vacanță.

Capcana lui trebuie să mă relaxez

Relaxarea a devenit o utopie. Pentru că avem în mintea nostră niște criterii clare de a stabili dacă am reușit să ne ralaxăm sau nu. Dacă, spre exemplu, într-o vacanță nu bifăm statul dimineața până la 9 în pat, timp de băut cafea juma’ de oră cu briza fluturându-ne pleata și cu o revistă în mână, ori un cocktail la umbră, cu măslina pe partea dreaptă, în liniște (adăugați voi orice altceva credeți că v-ar relaxa)  înseamnă că nu ne-am relaxat. Avem întotdeauna niște puncte de bifat, unele foarte clare, pentru a ne putem declara relaxați. Când imprevizibilul apare și nu reușim să bifăm acele lucruri despre care noi credem că ne-ar fi adus relaxarea, tensiunea crește, apare dezamăgirea și totul e ruinat.

Eu, spre exemplu, de când am început să am weekendurile libere (după 10 ani cu multe lucrate), mi-am zis, gata. Am și eu weekendurile libere. Toate! Trebuie să mă relaxez. Mai ho cu atâta gătit, cu atâta curățenie, cu atâtea evenimente pentru copii, cu lucruri impuse de făcut. Eu mă relaxez și ducă-se toate astea. Și am renunțat un weekend, două, cinci, nouă la tot ce aveam impresia că mă agită, că-mi răpește timpul, că nu mă lasă să mă relaxez. Ce credeți, m-am relaxat așa? Ei bine, nu! Nu am făcut altceva decât să las să mi se strângă o mulțime de treburi cărora nu le mai făceam față după, să-mi frustrez copilul și, implicit, pe mine.

Trebuie ăsta creează o tensiune și mai mare. Cuvântul în sine pune o presiune, creează o urgență. Păi dacă trebuie și nu reușesc, ferească sfântul ce va fi! O să înnebunesc, mă îmbolnăvesc, o să mor până la urmă de-atâta stres. Și-atât de tare ni se pare că trebuie să ne relaxăm încât devine un stres imens faptul în sine că nu ne mai putem relaxa.

Stresul e parte din viață,  să-l trăim așa cum e

Mi se pare că dezvoltăm o cultură a stresului și căutăm cu disperare relaxarea pe care n-o mai găsim nicăieri. Ni se tot spune peste tot cât de nociv este stresul și cât rău ne face. Dezvoltăm această teamă incredibilă față de stres, teamă care nu face altceva decât să amplifice ea însăși stresul.

Mamele noastre, bunicile noastre au avut poate vieți chiar mai grele decât ale noastre, dar nu le-am auzit să se plângă atât de tare de stres. Stresul a existat dintotdeauna și sunt situații când el este chiar benefic. Sunt situații când avem nevoie de stres, de adrenalină ca să putem face față cu brio unei situații. Dau un exemplu – o extremă ce-i drept: Să zicem că ne ia casa foc. E normal să fii agitat, să fii stresat. Ar fi culmea să fii relaxat. E normal ca adrenalina să-și facă treaba, să reacționezi pe repede-nainte, să iei măsuri. Sunt situații când agitația ne ajută să fim mai agili, să rezolvăm anumite probleme mai bine.

Ce este nociv este faptul că ne stresează ideea de stres și ne consumăm prea multă energie ca să-l evităm în loc să-l trăim așa cum vine, atunci când vine. Și abia apoi, după ce l-am trăit, vine și relaxarea. Și vine natural.

Mindfulness sau cum să trăim prezentul

Ceea ce ne stresează cu adevărat este gândul la trecut și la viitor. Și pentru că atât de tare ne gândim ce am fi putut face mai bine în trecut și ce urmează musai să facem bine în viitor, pierdem din vedere fix ce este mai important. Să facem bine ceea ce facem fix acum, în acest moment.

Conștiența este, zic eu și alții cu mult mai pricepuți decât mine, cea care combate cu adevărat stresul.

Eu am avut mult timp impresia că devin senilă, amnezică, alzheimeristă. Uit de la mână până la gură, nu mai știu ce zic, ce fac. Într-o seară, bărbatul ținea copila-n brațe și eu îi dădeam ei să mănânce. De chiaună și dusă pe gânduri ce eram am dus lingura cu mâncare la gura bărbatului și așteptam să deschidă gura, ba chiar insistam în gesturi. Abia când au izbucnit amândoi în râs am realizat ce făceam. Asta pentru că nu sunt deloc conștientă în momentul în care fac ceva. Mă gândesc la un milion de lucruri în timpul ăla. Și de aici și mai mult stres și mai multă panică și mai mare disperarea de a mă relaxa. Ajungeam să mă întorc din drum că nu mai știam dacă am scos fierul din priză, dacă am încuiat ușa șamd. Pentru că nu eram prezentă cu adevărat în momentul în care făceam (automat) toate lucrurile astea și multe altele.

Doar că într-o bună zi am realizat că relaxarea nu înseamnă musai inactivitate, nu înseamnă pauză și nici o activitate anume. Pentru că pauza asta nu e nici ea pauză dacă nu o trăim cu adevărat. Dacă ne luăm o pauză în care nu facem altceva decât să ne gândim la câte avem de făcut, la câte lucruri ne lipsesc, la câte am făcut greșit… numai relaxare nu va fi.

Într-un weekend mi-am zis că trebuie să gătesc, e musai să fac curățenie și obligatoriu să ajung cu Sophie la un spectacol la care-și dorea foarte tare să ajungă. Am plecat din start cu ideea că va fi un weekend full, că nu voi avea parte de relaxare, nu aveam așteptări, deci nu avea ce să mă dezamăgească.

Și așa am avut o revelație. Am gătit gândindu-mă doar la gătit, la ce mâncare fac și ce pun în ea, la cum s-o fac mai bună ca să fie toată lumea mulțumită. Am făcut curățenie gândindu-mă doar la ce trebuie să fac ca să fie curat și m-am bucurat la fiecare pas. M-am bucurat că am reușit să fac curat în camera Sophiei, am văzut ce luminoasă și veselă este camera ei curată. Că am dezinfectat baia, etc. Nu am stat deloc toată ziulica, dar nici nu m-am stresat că nu voi mai avea timp să mă relaxez. Nu m-am gândit decât la ceea ce făceam, orice altceva am ignorat complet.  N-am avut nicio activitate măreață, n-am făcut nimic concret pentru a mă relaxa. Doar am fost prezentă în tot ce-am făcut. Am trăit prezentul. Chiar dacă asta a însemnat gătit, făcut curățenie, spălat etc.

Am fost și la spectacol și l-am trăit și pe ăla. Am fost acolo cu Sophie, trup și suflet. Am fost și noi parte din spectacol, din nou am ignorat orice alte probleme existențiale din viața mea.

Ce mi s-a întâmplat a fost la sfârșitul acestui weekend full (în care am muncit mult și în care n-am avut niciuna dintre activitățile mărețe despre care eu credeam că m-ar putea relaxa), am conștientizat că sunt chiar relaxată și, culmea, odihnită. Eliminasem stresul fără să-mi dau seama.

Ne luptăm prea mult

Nu-mi dau seama exact când în viața noastră devenim îndoctrinați cu ideea că viața e grea, poate chiar insuportabilă și totul e o luptă. O luptă pentru apreciere, pentru recunoaștere, pentru dragoste, pentru bani, pentru succes, pentru orice. Si dacă nici noi nu luptăm pentru noi, cine să lupte? Atât de tare simțim că trebuie să demonstrăm, atât de mult tindem spre perfecțiunea asta inexistentă, atât de tare ne mustrăm pentru ceea ce nu suntem, ce n-avem și nu putem, încât uităm să mai vedem ce suntem, ce putem și ce e bun în noi și-n viața noastră.

De curând am avut o revelație într-o frază aparent banală a unei colege, căreia nu degeaba îi spunem ”mama zenului”. Noi ne plângeam de mama focului că avem atât de multe lucruri de făcut de nu ne mai vedem capul, că n-avem nici timp să respirăm, ce să mai, stresul era maxim. Ea, care în momentul ăla avea chiar mai multe de făcut, se ridică, își face un ceai și spune: ”Nu te mai agita, apucă-te de ele, ia-le pe rând și va fi bine”.

În fraza asta am găsit practic esența relaxării. Ideea e că fizic nu ai cum să faci mai mult decât poți face de fapt. Iar faptul că te agiți nu te ajută deloc, ba dimpotrivă. Randamentul scade, stresul crește, tensiunea devine inevitabilă.

Nu te mai enerva, nu te mai plânge, treci la acțiune și fii atentă la ea – asta îmi spun în ultima vreme. Eu fac o criză ori de câte ori văd că, (de exemplu) după nici o oră de când am făcut curățenie, nu am pe unde călca de jucării, de haine sau mai știu eu ce. Am realizat însă că timpul și energia pe care le consum crizându-mă și stresându-mă, îmi sunt infinit mai utile dacă mă apuc pur și simplu să strâng sau dacă inventez un banal joc ca să strângem împreună jucăriile. Dacă nu mai stau să mă gândesc ce dezastru e în viața mea, că nu am timp de nimic, și mă angajez pur și simplu în a rezolva problema, se prea poate să mă relaxez făcând fix lucrul acela stresant- strânsul jucăriilor să zicem.

În loc de concluzie

Cred tot mai mult că stresul s-ar diminua maxim dacă am trăi viața asta așa cum e, cu bucurii, cu frumuseți, cu tristeți și dureri. Cu lumina și întunericul din ea, cu bune și cu rele. Cred că am fi infinit mai zdraveni la cap dacă am reuși să fim prezenți cu adevăărat în tot ceea ce facem, chiar dacă asta înseamnă că citești o carte, mergi la teatru, la operă sau că speli o budă ori schimbi un scutec. Să ne trăim viața fiind prezenți în tot ce înseamnă ea, nu alergând haotic și veșnic besmetici!


Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Poate vă mai interesează pe tema asta și:

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook