Cu ce sunt diferiți, de fapt, oamenii curajoși de cei fricoși

Eu cred că nu există oameni fără niciun fel de frică, fie ea conștientă sau mai puțin conștientă, asumată sau mai puțin asumată.  Cred că teama de ceva, orice ar fi acel ceva, fie că vorbim de frica de întuneric, de insecte, de înălțimi sau de frica de a fi penibil, de a eșua, ori frica de abandon, există în fiecare dintre noi. Într-o doză mai mare sau mai mică, mai toxică sau mai puțin toxică. Unora dintre noi teama ne dă doar o senzație de disconfort, altora ne schimbă viața.

Eu am foarte multe frici. Nu le-am făcut niciodată inventarul, nu m-am gândit să fac asta, dar până la vârsta asta nu am întâlnit un om cu la fel de multe frici ca și mine. Și mie, da, fricile mi-au influențat viața. Pe multe dintre ele le-am învins, dar la fel de multe au rămas în continuare cu mine. Și, din păcate, au rămas cele mai ”grele” frici ale mele.

Săptămâna asta am fost invitată să fiu speaker la o conferință. Asta pentru că niște oameni, care mă cunosc, știu bine că aș avea ceva relevant de spus într-o anumită direcție. Le-am fost recunoscătoare pentru încrederea lor în mine, dar am refuzat. De ce? Pentru că mi-e frică să vorbesc în public, de teamă să nu fiu penibilă, să nu o dau în bară, să nu spun lucruri irelevante. Asta e una dintre marile mele frici, aceea de a interacționa cu oamenii necunoscuți. Teama de a nu greși m-a marcat atât de tare de -a lungul timpului, încât, de foarte multe ori, nici măcar nu am mai încercat.

De unde vine frica

Eu fac parte, deci,  din categoria oamenilor cărora frica le-a schimbat viața. Și, tocmai de-asta, am studiat-o mult. Am vrut să știu de unde vine, de ce, cum, ce-i de făcut. Și ce să vezi? Și frica, la fel ca și multe alte tare cu care ne luptăm de-a lungul vieții, vine din copilărie.  Frica are și ea o explicație științifică, desigur. Frica se creează în creierul nostru, pe baza unor anumiți stimuli. Relațiile noastre mai vechi, interacțiunile din copilărie construiesc structurile creierului pe care noi, ulterior, le folosim pentru a relaționa pe tot parcursul vieții noastre. Dezvoltarea creierului nostru este infulențată de copilăria noastră, de experiențele noastre. Orice experiență activează alți neuroni în creierul nostru, iar experiențele repetate determină neuronii să se activeze, la fel,  în mod repetat. Așadar, frica, de orice fel ar fi ea, vine din cadrul unor experiențe anterioare.

Nu aș vrea să intru foarte mult în detaliu despre cum structurile creierului nostru reacționează la frică, despre cum amigdala declanșează anumite reacții, mi se pare ușor greoi și, cum nu sunt vreun specialist, n-aș vrea să greșesc. Pe scurt, un copil, care observă că atunci când greșește pierde (măcar și aparent) afecțiunea, aprecierea, susținerea și dragostea părintelui său, se va teme groaznic de greșeli chiar și odată ajuns la maturitate. Ăsta este, bineînțeles, doar un exemplu de teamă. Frica de orice ia naștere dintr-o experiență anterioară în cadrul căreia am descoperit că un anume lucru, gest, obiect, situație poate avea consecințe nefaste asupra noastră.

Ce face diferența

Așa cum spuneam, eu nu cred că sunt oameni complet lipsiți de frici. Dar asta nu înseamnă nici că nu există oameni curajoși. Ce face direfența? Păi fix asta! Curajul! Fuga din fața fricii sau, deopotrivă, reacțiile exagerate în fața ei nu duc nicăieri. Ba dimpotrivă, vor amplifica frica. Foarte mulți dintre noi ne alimentăm frica. Ne spunem – mie îmi este frică de asta, eu nu pot face asta. Și așa nu facem decât să înrădăcinăm și să creștem acea frică.  La fel și în cazul copiilor noștri. Știm că le este frică de ceva și încercăm să evităm acel ceva. Sau, mai grav, le spunem că nu au de ce să se teamă fiindcă este o prostie.

Ei bine, nici minimalizarea, nici amplificarea nu ajută.

Care este soluția? Un lucru e clar, nu e treabă simplă, că, dacă ar fi fost, aș fi acum departe și aș fi avut și-un blog care se chema probabil ”Curaj de mămici”. Dar există totuși un proces prin care frica se poate transforma în curaj :) Soluția este să ne înfruntăm frica.

  1. Îți descoperi și recunoști frica, o conștientizezi.
  2. Îți dorești să scapi de ea
  3. Iei contact cu obiectul fricii, musai treptat, oferindu-ți-se siguranța că nu se va întâmpla nimic.
  4. Realizezi că nu se întâmplă nimic de fapt, că frica nu are un motiv real.

Îmi amintesc un exemplu concret, care mi-a rămas bine întipărit în minte, dat de Dr. Laura Markham-  teama de melci a unui copil.

-Puiule, înțeleg că îți este frică, se întâmplă oricui să se sperie de anumite lucruri, e un lucru normal. Spune-mi, cât de mare este frica ta?
-De aici și până la cer!
-Și cât de mică vrei să o faci?
-Foarte mică. Să n-o mai văd.
-Bine, închide ochii și pune un deget pe melc, sunt aici lângă tine orice ar fi. Vezi, nu se întâmplă nimic. Acum eu ți-l pun în mână, e ok, orice ar fi sunt aici. Vezi, nu se întâmplă nimic. Acum poți deschide ochii. Vezi, nu s-a întâmplat nimic.

Da, aici a fost vorba de un amărât de melc, e adevărat. Floare la ureche. Tehnica însă se poate aplica la cele mai mari temeri ale noastre ori ale copiilor noștri. Ideea este să conștientizăm că, orice ar fi, vom merge mai departe. Că vom supraviețui. Și da, susținerea din partea celor dragi ne ajută să ne învingem cele mai mari frici.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *