Cât de nociv poate să fie „e mic, nu știe”

Zilele trecute, o mămică încerca să-mi explice cum copilul ei, de 4 ani,  zbiară și trântește, aruncă și strică lucruri în mod frecvent. Și cum de multe ori are tendința să-i explice cât de greșit este ceea ce face, însă abandonează această discuție pentru că oricum ” e mic, nu știe”.

Acum, eu recunosc că nu-s vreun părinte perfect de copil fără cusur. Oh, nu! Și copila mea face câte-n lună și-n stele, iar eu am defecte cu nemiluita. Dar, fără excepție, de fiecare dată îi explic atunci face un lucru greșit. De foarte multe ori, de fapt, ca să fiu și mai corectă, de cele mai multe ori, explicația mea pare să nu fi ajuns la copilă, ea face în continuare ce știe. Dar dacă am învățat un lucru în cei aproape cinci ani de când am devenit mamă este că perseverența și răbdarea sunt parte importantă din cheia succesului în creșterea copiilor.

Am încercat să-i explic asta și mămicii din fața mea, mai timid așa, pentru că mi-e jenă să dau sfaturi, nu mă simt în măsură. Eu sunt mai vocală în scris decât verbal, recunosc asta și mi-am asumat-o de nenumărate ori. Iar răspunsul ei ”eu știu că, până la o anumită vârstă, copiii reacționează mai mult instinctiv și abia cân cresc devin raționali” m-a făcut să realizez că discuția ar fi fost una prea lungă pentru cât timp aveam noi la dispoziție.

Este foarte adevărat, în cazul copiilor instinctul primează, ei nu au capacitatea să-și controleze emoțiile. De aceea reacționează fix așa cum le vine, zbiară, plâng, se tăvălesc pe jos, aruncă lucruri, fac câte și mai câte. Da, este la fel de adevărat că nu este nimic anormal în aceste reacții ale unui copil. Sunt reacții ce vin, de cele mai multe ori,  ca un răspuns la o nevoie neîmplinită. Nevoie, nu dorință, este foarte important să facem diferența asta. (Nevoia de atenție și afecțiune, de exemplu,  este una importantă în dezvoltarea copilului, dorința lui de a avea nu știu ce lucru sau de a face nu știu ce nebunie poate fi cu siguranță limitată de părinte).

Dar faptul că aceste reacții sunt firești nu înseamnă că noi nu trebuie să ne educăm copilul. Ba dimpotrivă! Lipsa noastră de reacție este nocivă din orice unghi am privi-o. Dacă crizele lui violente sunt un raspuns la o nevoie neîmplinită și noi nu reacționăm, amplificăm frustrarea și durerea neîmplinirii, a acelui lips important din viața lui. Și, pe de altă parte, perpetuăm un comportament violent, care se va repeta și se va tot repeta.  Și e foarte probabil că vom ajunge peste ani ca din ”e mic, nu știe” să zicem ”nu mă mai înțeleg cu el”, ”câte sacrificii am făcut pentru el și uite ce face!”, ”nu-mi recunosc copilul, eu nu l-am crescut așa”. Vom auzi probabil la ceilalți că ”n-are cei șapte ani de acasă” sau, și mai rău, e ”un golan fără scrupule”.

”E mic, nu știe” nu este o scuză. Nici pentru un copil cu crize de nervi, nici pentru un copil violent cu alți copii, nici pentru nimic altceva. Copilul este mic, e adevărat. Și da, de foarte multe ori nu știe. Dar fix ăsta e rolul nostru. Să-l învățăm. Să-i fim alături și să-l îndrumăm pe calea ce bună. Să-i explicăm ce este civilizat și ce nu, să-i descoperim nevoile și să i le îndeplinim. Nu-i cale ușoară cu nevoile copiilor. Ei au nevoie de foarte multă atenție, de foarte multă afecțiune, de infinită răbdare din partea noastră și timp, mult timp,  iar noi nu mai reușim parcă să facem față. E normal, suntem oameni. Dar ”e mic, nu știe” nu-i soluția. O soluție cu mult mai bună este să ne aplecăm la nivelul lor, să le explicăm cu cuvinte pe înțelesul lor și să-i asigurăm că suntem acolo pentru ei întotdeauna, chiar și atunci când suntem ocupați cu alte lucruri. Deși e mic, va auzi și va înțelege aceste lucruri.

Da, în primii ani de viață copiii reacționează instinctiv. Dar orice experiență activează alți neuroni în creierul lor, iar experiențele repetate determină neuronii să se activeze în mod repetat. Rețelele neuronale se concretizează, în timp,  în modele de răspuns. Așa se întipăresc modelele de atașament și tot așa ele se și pot schimba. Așa se formează modele comportamentale și tot așa se și schimbă. Creierul uman, teoretic, se maturizează în jurul vârstei de 18 ani. Spun teoretic, pentru că maturitatea asta vine dacă avem grijă și de dezvoltarea emoțională corespunzătoare a copilului, nu doar de cea fizică. Fiecare nevoie împlinită, fiecare frică liniștită, fiecare limită pusă ferm, dar cu blândețe, fiecare moment în care avem răbdare să le explicăm în loc să cedăm sau să-i agresăm,  fiecare îmbrățișare și fiecare lacrimă ștearsă contribuie la maturizarea creierului copilului nostru. Ei sunt mici, dar învață. Absolut tot!

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Poate te mai interesează și:  Tu știi cât de permisiv sau strict să fii ca părinte?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *