Mame duse. Cu pluta

Am mai zis, la un moment dat, că sunt convinsă că în timpul sarcinii pierzi un număr semnificativ de neuroni și chiar am citit un studiu potrivit căruia modificările produse în creierul unei femei la prima sarcină (slavă cerului că doar la prima!) sunt, parțial, ireversibile. Eu nu știu cât înseamnă parțialul ăsta, dar am avut momente când știu sigur că oamenii din jurul meu au zis că-s dusă cu pluta. Și, sinceră să fiu, nici nu pot să-i condamn, ba dimpotrivă, cred că aș putea să fiu de acord cu ei.

Săptămâna trecută îmi povestea o colegă, mamă de bebeluș, că au mers toți trei – ea, bărbatul și copilul din dotare- la o terasă. La un moment dat, soțul, care avea bebelușul în brațe, o întreabă: ”Auzi, dar de ce legeni căruciorul cu piciorul?”. Iar ea, foarte senină, îi răspunde: ”Să nu se trezească”.

Nici măcar nu am mai râs, deși e prea de râs. Pățisem și eu asta de-atâtea ori încât nici nu mi se mai părea nimic ieșit din comun.

Nu știu de câte ori or fi zis și despre mine oamenii că-s dusă, fiindcă sunt sigură că nu mereu mi-am dat seama. Dar îmi amintesc foarte clar de zilele în care m-am întors la muncă, pe când Sophie nu împlinise încă nici un an și încă o mai adormeam legănată în brațe. Doar așa dormea, o legănam între 10 și 30 de minute la fiecare somn. Cred că de-asta m-am și cocoșat așa.

Revenind, erau primele zile de muncă de când devenisem mamă și eram pe peron, la Crângași. Am văzut la un moment dat o femeie că se uita la mine zâmbind, iar când m-am întors spre ea și-a întors și ea imediat privirea. M-am analizat din cap până-n picioare, nu înțelegeam ce o amuza atât de tare la mine. Nu vedeam nimic ieșit din comun. Am mai stat vreo două minute și-am zis s-o ignor. Fix în momentul în care am încetat să mă mai gândesc la ea, am realizat că mă legănam întruna, de pe un picior pe altul. Ba chiar și cu o mică rotație de șolduri, exact așa cum făceam când o adormeam pe Sophie. O făceam așa, în public, fără să fiu măcar conștientă.

Știți cât mi-a luat să nu mai fac asta? Încă vreo șase luni din momentul în care copila a încetat să mai adoarmă legănată. Șa-se! Câteodată realizam și mă opream. Dar habar nu am de câte ori oi fi făcut-o fără să îmi dau seama.

Unii ar zice că suntem duse cu pluta. Eu aș zice doar că suntem mame. O-bo-si-te! Voi ce ziceți? Vi s-a întâmplat? 🙂

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂