Când copilul e îndreptățit să urle după telefon

Purtam zielele trecute o discuție cu un coleg, la muncă. El zicea că fata lui, care are aproape zece ani, nu are telefon și, cel mai probabil, nici nu va avea prea curând.

Pe de altă parte, am colegi sau prieteni ai căror copii au telefon de la 6 ani, de când intră în clasa pregătitoare. Ba, mai mult, știu copii care au propria tabletă chiar și mai devreme.

Acum, eu nu-s neapărat în vreuna dintre tabere. Nu știu dacă fetița mea va avea sau nu telefon începând din toamna viitoare. Nu a fost o prioritate pentru mine să mă gândesc atât de mult la asta încât să și iau o decizie.

Ceea ce știu însă este că ai noștri copii trăiesc într-o eră a tehnologiei, ei se nasc direct cu smartphone, internet de mare viteză, acces la informații peste tot și rețele de socializare. Și cred că decât să facem orice ne stă în putință să-i ținem departe de ele, mai bine ne asigurăm că le prezentăm riscurile pe înțelesul lor, că știu cum să le utilizeze, că le arătăm calea spre a deosebi ficțiunea de realitate, că suntem suficient de apropiați de ei încât să nu ne ascundă activitatea lor online. Nu am o rețetă minune pentru toate aceste task-uri solicitante ale unui părinte, dar știu sigur că interzicerea accesului nu este o soluție.

Asta a fost ca o paranteză la ceea ce vreau să povestesc mai departe.

Am asistat în timpul vacanței la o scenă care m-a întristat profund și care, în același timp, m-a făcut să conștientizez una dintre marile greșeli pe care eu le fac cu copilul meu.

Eram la mare. Lăsasem copilul la somn cu ai mei și ieșisem cu bărbatul la o terasă preț de vreo oră, până se trezea mâța noastră.

La masa alăturată, un cuplu cu o fetiță de vreo 3 ani. Imediat după ce s-au așezat și au dat comanda ospătarului, cei doi și-au luat telefoanele din dotare și au început să le butoneze. După aproximativ zece minute în care asta au făcut, fetița a început să ceară și ea telefonul. Inițial a zis doar că vrea, cu calm, cu o voce joasă. Dar în scurt timp a început să urle.

Ei, în momentul în care copila a început să urle că vrea și ea telefonul, mama a început și ea:

-Taci odată din gură, ești o nesimțită! Mi-ai stricat toată ziua! Deloc nu mă înțeleg cu tine! Să nu te mai aud!

Ce credeți că a făcut copilul în continuare? Ei bine, da, ați ghicit! A început să urle și mai tare. Ceea ce, vă spun sincer, aș fi făcut și eu dacă eram în locul micuței.

Eu sunt conștientă, așa cum am scris și aici – Când mama are nevoie disperată de relaxare, copilul are nevoie disperată de mamă   – că și mamele, părinții în general, au nevoie de relaxare. Nu suntem niște roboți a căror singură sarcină este să stea neîncetat după dorințele, poftele și mofturile copilului. Totuși, copilul nostru este un om care are niște nevoi existențiale, ca noi toți. Iar acestor nevoi trebuie să le răspundem.

Nu am avut curajul să-i spun acelei mame, dar aș fi rugat-o să se pună un pic într-o situație. În cea în care ea și omul iubit stau la masă, iar el nu face altceva decât să stea cu nasul în telefon, în timp ce ea așteaptă să-și ridice privirea și către ea. Atunci poate și ea, supărată, va lua telefonul și va butona la el. Sau ea, pentru că și-ar dori ca bărbatul ei să-i acorde un minim de atenție, îi și spune acest lucru. Iar el începe să țipe la ea, pe motiv că exagerează și nu îl lasă în pace. Sau poate și mai rău, o jignește.

Care credeți că ar fi fost reacția ei atunci când omul iubit ar fi răspuns la dorința ei de atenție cu un reproș sau o jignire? Păi cel mai probabil un alt reproș sau o altă jignire. Poate ceva de genul- ”niciodată nu mă asculți” sau ”nu-ți pasă de mine”, ori ”nu faci nimic toată ziua decât să stai cu ochii în telefonul ăla nenorocit”.

Și uite așa, masa în doi cel mai probabil va fi un fiasco, o mare frustrare.

Așa funcționează și în cazul copiilor. Mesele cu părinții, mai ales cele din vacanță, sunt și pentru ei un prilej de apropiere, de conectare, un moment în care speră să primească atenție. E perfect normal ca în cazul în care părinții stau cu nasul în telefon să ceară și ei telefonul. Și e normal să urle dacă li se refuză accesul la telefon în aceste condiții date.

Eu nu sunt mama fără de cusur, ba dimpotrivă, am o mie de cusururi. Dar cred că în momentul în care noi ne afundăm în telefon e normal să ceară și copilul nostru același lucru. Și dacă fix în clipa aia, din nu știu ce motiv, nu putem să-i acordăm atenția de care are nevoie, măcar să-l înțelegem și să nu răspundem agresiv.

Da, recunosc, eu îi mai dau din când în când telefonul copilului meu. Pentru că, așa cum am zis și mai sus, cred că asta este era în care trăim. Și nu mi se pare cea mai mare tragedie să-i mai dau telefonul câteodată, atâta timp cât asta nu devine principala lui ocupație. Atâta timp cât telefonul nu devine bonă. Atâta timp cât telefonul nu are rol să compenseze lipsa de atenție și de afecțiune.

Căci da, principala nevoie a copilului nostru o reprezintă atenția și afecțiunea noastră, iar telefonul nu ar trebui să intervină cu nimic în acest sens.

Altfel, serios acum, dacă mâinile și ochii noștri sunt lipite de telefon, nu credeți că și copilul e îndreptățit să urle după el?

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

2 thoughts on “Când copilul e îndreptățit să urle după telefon

  • 29 august 2018 at 15:08
    Permalink

    Nici noi nu folosim telefonul in vacanta. In rest mai folosim la masa. Traim intr o lume noua dar accesul la astfel de deviceuri de la o varsta frageda nu face bine

    Reply
    • 29 august 2018 at 15:13
      Permalink

      Rar ii dam si noi telefonul, dar nici nu cred ca ne putem preface ca nu traim in aceasta era a tehnologiei. Si daca noi stam lipiti de telefon e firesc sa-l vrea si copiii.

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *