Tu cum te-ai simți dacă persoana iubită…

…te-ar repezi ori de câte ori spui ceva ce nu e pe placul ei

…ar ridica frecvent tonul la tine

…ți-ar minimaliza problemele

…te-ar critica des și ți-ar atrage atenția asupra a ceea ce faci greșit, aproape la fiecare pas

…nu ar avea timp, energie și entuziasm pentru ceea ce dorești tu, decât câteodată

…ți-ar zice frecvent ”nu am timp acum, un pic mai târziu”

…te-ar grăbi deseori când tu faci activitățile tale preferate

…te-ar jigni prin cuvinte și atitudine

Dacă omul de lângă mine ar face toate astea eu una aș fi convinsă nu doar că nu mă iubește, dar mi-ar fi clar că nici măcar nu mă apreciază. Ba, la felul meu de a fi, m-aș gândi dacă nu cumva mă desconsideră grav.

Eu mă supăr dacă nu are timp să mă asculte, sufăr dacă nu ia în serios problemele mele și chiar mă enervez, mă descurajez și mă îndoiesc de mine atunci când mă critică, mă înfurii dacă ridică tonul la mine, iar de jigniri nici măcar nu pot discuta.

Într-o zi însă, am realizat că multe din lucrurile astea, care mie nu îmi plac și chiar mă supără, le fac cu copilul meu. În acea zi am conștientizat că întruna îi atrăgeam atenția să nu mai facă x sau y lucru, că nu-mi place alt z lucru pe care-l spune, ba chiar îi mai criticam câte o alegere (deși în mintea mea încercam chipurile să o aduc pe drumul cel bun), o grăbeam întruna, să se îmbrace mai repede, să mănânce mai repede, să termine odată cu joaca în cadă, să doarmă odată că e târziu. Mi-am dat seama că de multe ori gesturile și privirea mea arată dezprobarea pe care o gândesc: haide, măi, Sophie… Serios!? Chiar ai făcut asta? Ba, unde mai pui, că mai ridic și tonul.

Și tot în acea zi am ajuns să mă întreb câte lucruri frumoase i-am spus, de câte ori i-am spus că o iubesc, că apreciez ce face, că sunt mândră de ea. Că o consider un copil bun și isteț și mă bucur că muncește până obține ce își dorește. Cred că vă imaginați în ce parte se înclina balanța. Și nu că se înclina, că aproape pica într-o parte.

Concluzia mea sinceră? Că eu aș fi tare supărată dacă persoana iubită s-ar comporta așa cu mine. Ba, așa cum spuneam și mai sus, la felul meu de-a fi, m-aș întreba și dacă mă mai iubește. M-aș îndoi nu doar de ceea ce simte pentru mine, dar m-aș îndoi și de mine.

Și știu sigur că și noi greșim. Doamne, facem de cele mai multe ori greșeli mult mai mari decât ale copiilor noștri. Dar sunt sigură că nu am reacționa prea bine dacă am fi certați și criticați. Nuuu! Avem pretenția să fim înțeleși, să se treacă peste, că nah, a fost o greșeală. Nici măcar nu putem spune întotdeauna că nu o vom mai repeta.

Ce vreau să spun cu toate astea? Că măcar din când în când, ar trebui să ne oprim din nebunia și din goana de zi cu zi și să ne întrebăm dacă nu cumva am putea fi mai buni cu copiii noștri. Mai înțelegători, mult mai empatici. Să nu mai încercăm chiar tot timpul să le arătăm că greșesc. Să le respectăm deciziile chiar dacă nu mereu sunt cele pe care noi considerăm că ar trebui să le ea (desigur, în limita a cât este posibil, astfel încât să nu-și facă rău). Să fim mai darnici cu remarcile pozitive și sincere. Să-i ascultăm cu atenție. Să le spunem mai des că-i iubim și să-i luăm mai des în brațe. În anii ăștia ai copilăriei au cel mai mult nevoie de toate astea. Și ele cântăresc acum infinit mai mult decât vor cântări când ei vor crește și noi vom realiza că, în haosul din viața noastră, nu le-am oferit fix ce aveau mai mult nevoie.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *