Păcatul meu de mamă

Fac tot ce pot, tot ce știu și învăț întruna să fiu o mamă mai bună. Mă analizez și încerc să mă repar și să-mi îndrept greșelile ori de câte ori îmi dau seama că greșesc. Dar este și un lucru pe care-l fac și la care, deși nu-s deloc mândră, nu pot renunța. Și nici nu cred că vreau. E ca și cum aș zice că ăsta este păcatul meu, plăcerea mea vinovată pe care mi-o asum.

Și, mai mult de atât, aproape că nu este seară în care să nu păcătuiesc. Câteodată doar cu gândul, pentru că adorm înainte de a mai apuca să fac ceva, dar de cele mai multe ori și cu fapta.

Copila mea, deși are cinci ani încă adoarme în brațele mele. În proporție de 90%, restul de zece la sută nopți sunt în brațele lui taică-su. Și mi-e tare drag s-o simt lângă mine și mă liniștește s-o simt așa. Și știu că și ea adoarme liniștită știindu-mă acolo, lângă ea.

Dar vă mărturisesc sincer că, de cele mai multe ori, abia aștept să adoarmă ca să pot pleca de lângă ea. Pentru că, oricât de urât ar suna, abia aștept acea oră sau poate două, trei ore în care să-mi fac de cap, orice poate însemna asta. E drept, că se întâmplă mai des decât mi-aș dori să-mi fac de cap cu niște vase sau poate cu niște rufe. Sau poate cu niște jucării împrăștiate. Dar trebuie să fiu la fel de sinceră și să recunosc că sunt foarte multe dățile când și pe astea le las baltă, doar ca să-mi pun fundul în pat și să mă uit la televizor ( pe altceva decât pe desene animate) sau pentru a citi cinci pagini dintr-o carte. Sau pentru un pahar de vin. Sau pur și simplu ca să STAU, să-mi aud gândurile. Ori ca să schimb trei vorbe cu bărbatul, fără să-mi pese dacă-mi scapă vreo vorbă deocheată. Ori ca să ascult muzică. Să fac orice nu implică să fiu mamă.

Da, recunosc, asta fac! Abia aștept să adoarmă copilul ca să pot să-mi fac de cap. Spuneți-mi, vă rog, că și vouă vi se întâmplă, chiar dacă nu așa des ca mie :)

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

One thought on “Păcatul meu de mamă

  • 13 septembrie 2018 at 12:06
    Permalink

    Ai mei sunt mari acum, 13 și aproape 16 ani, dar nu înseamnă mai puține griji sau mai puțină iubire… M-am simțit vinovată atunci când mămicile din jurul meu îmi spuneau că ele nu și-ar putea lăsa copiii la bunici sau în tabăra/excursie (de mici i-am lăsat). Dar în timp am învățat să mă felicit pentru că ai mei copii sunt independenți, descurcăreți și eu sunt cu mintea limpede și mă pot ocupa foarte bine de ei, de serviciu, de casă.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *