Coșmarurile copiilor: de ce apar și ce ne facem cu ele

Nici nu mai știu exact de când a început copila mea să se plângă de coșmaruri, dar înțeleg că ele pot apărea de la vârste destul de mici, chiar dacă micuții noștri nu știu să ne și spună asta. Cred că în cazul nostru au apărut undeva în jur de 4 ani, iar de atunci nu e seară în care să nu vorbim despre asta, așa că am găsit o strategie liniștitoare.

Chit că nu ne plac deloc, coșmarurile nu-s ceva de speriat. Pentru părinți adică. Exceptând situațiile extreme în care copilul chiar nu se poate odihni din cauza lor, iar noi ca părinți nu reușim să-i liniștim – caz în care ar trebui neapărat consultat un specialist – în rest, ele sunt relativ firești.

Coșmarurile pot apărea din mai multe motive. Unul dintre ele îl poate reprezenta ceva ce s-a întâmplat în apropierea orei de somn, o întâmplare, o poveste, un desen animat, un sunet mai puternic, o imagine care i-a speriat sau i-a supărat. Un alt motiv poate fi o supărare sau o grijă a copilului provocată ori de absența unui părinte pentru o perioadă de timp (chiar și una scurtă care nu corespunde rutinei cu care el e obișnuit), ori de ceva din comportamentul părintelui  sau chiar de ideea că merge la somn și asta, cumva, îl privează de prezența părinților. Motivele pot fi mai multe și, cel mai probabil, nu este cazul să ne stoarcem creierii pentru a le descoperi de fiecare dată. Mai ales că, în cele mai multe dintre cazuri, copilul nostru nu ne va spune ce anume a visat urât. Mie cel puțin nu-mi spune asbolut niciodată Sophie ce a visat, îmi spune doar că a visat urât.

Recunosc că am avut o perioadă în care chiar mă îngrijoram din cauza coșmaruilor și asta pentru că am realizat cât de mult o supără pe ea și cât de mult își face griji din cauza lor înainte de culcare. Îmi amintesc că și eu, la vârsta ei, am avut o perioadă de timp în care pur și simplu îmi era frică să adorm de teama de a nu visa urât. Așa că o înțelegeam foarte bine și nu-mi plăcea ce se întâmplă.

Ce am făcut să scăpăm de teama de coșmaruri

În primul rând i-am explicat că nu este nimic mai mult decât un vis, ceva ce nu se întâmplă cu adevărat și dispare imediat ce se trezește. Nimic rău nu i se întâmplă, iar noi suntem tot timpul acasă cu ea, este totul în regulă. Și că de fiecare dată când visează ceva urât e suficient să ne strige și venim imediat lângă ea (pentru că da, de foarte multe ori doarme ori doarme singură). Și ne-am dus, am luat-o în brațe, am liniștit-o până a adormit la loc. Asta mi se pare extrem de important.

Desigur că asta a liniștit-o un pic, dar complet insuficient pentru că ei, la vârsta asta, nu fac cine știe ce diferență între vis și realitate. Am realizat apoi că, deși până la 4 ani își dorea să doarmă în beznă și o deranja și cea mai mică luminiță, deodată îi era teamă de întuneric. Nu e ok să dormim cu lumina aprinsă (am mai scris și o să mai scriu pe tema asta), așa că i-am luat o lumină de veghe nu prea puternică, o buburuză care proiectează câteva stele și o lună pe tavan.

Dar nici asta nu a fost suficient, așa că am decis ca seara să eliminăm desenele animate (iar atunci când nu am putut am ales cu mai multă atenție la ce se uită). Am ales cu și mai multă grijă poveștile spus sau văzute (căci da, mai nou a descoperit niște basme pe Youtube).

Sunt sigură că toate astea, precum și mediul de somn (camera aerisită, temperatura ok – pe cât posibil nici prea cald, nici prea frig) au contat, dar până nu am găsit o strategie cu care să se simtă ea liniștită nu am scăpat de coșmarul viselor urâte. Într-o seară, vâzând-o cât este de speriată i-am zis: Hai să ne gândim noi două la ceva frumos, ceva ce ți-ar plăcea să visezi! Și în primele seri a venit cu idei, dar mai apoi a început să spună că nu mai știe. Și iar teama de a visa urât. Și așa am început eu să-i spun eu ce ar putea visa. De fiecare dată erau lucruri pe care urma să le facă în următoarea zi și despre care știam că îi vor face plăcere. Nu vă gândiți la cine știe ce, simplul fapt că îi spuneam că vm merge într-un parc să adunăm frunze sau că urma să facem un lego, ori un puzzle o mulțumeau. Sigur că au fost zile cu activități chiar și mai atractive decât astea, dar au fost ok și ele când în următoarea zi nu se anunța nimic extraordinar.

Asta chiar a funcționat de minune pentru că se concentra de fiecare dată la ativitatea frumoasă de a doua zi și era entuziasmată de ea. Ceea ce nu înseamnă că am scăpat definitiv de coșmaruri, dar ele s-au rărit foarte, foarte mult, au trecut și săptămâni întregi fără un coșmar și teama aia a dispărut. Iar asta pentru mine a fost vis. Frumos :)

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!  :)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *