Când vreau să-mi dau demisia de-acasă

Cred că nu este zi în care să nu muncesc cu mine în ideea de a fi mai răbdătoare. Nu e zi în care să nu număr în gând, să nu trag aer în piept, să nu încep să fredonez te miri ce, doar ca să nu reacționez la nervi și să nu zic ceva ce aș putea regreta.

Ei, dar cu toate astea, am și zile în care îmi vine să urlu: terminați odată cu mofturileeeee! Nu mai pooot!

Dacă ați mai poposit pe-aici, pe blogul ăsta, trebuie că știți deja că îmi place mult să gătesc. Bine, acum parcă sunt tentată să spun că îmi PLĂCEA mult să gătesc. Mereu am considerat gătitul o terapie, niciodată o povară. Mereu am căutat, am inovat și chiar am inventat rețete cât mai simple și rapide, dar să fie gustoase și pe cât se poate de arătoase. Mereu mi-a plăcut să mă joc cu gusturile și culorile, să așez mâncarea în farfurie, nu s-o trântesc acolo.

Și de-asta petrec juma de zi de weekend să fac poftele și să gătesc la cerere, cã surprize nu mai îndrãznesc de mult timp. Supă de găluște și mâncărică de mazăre, să zicem, că astea-s preferatele copilei. Și le termin și așez masa frumos, după cum ziceam mai sus. Credeți că aud vreun mulțumesc? (Că de – mami/nevastă, ce mâncare bună – nici nu se pune problema) Nu! În schimb aud: ”găluștele astea sunt cam moi, nu-mi plac/ păstârnacul ăsta nu e bun/ mazărea asta s-a lipit de cratiță? (și nu, nu e lipită niciodată, e vorba doar de gustul de mărar, mi-au trebuit câțiva ani să-mi dau seama că bărbatului nu-i place).

Și aproape mereu aceeași poveste: ”Pastele nu-s ca la grădi”; ”la grădi carnea e mai moale” (normal, că-i din comerț, nu de la țară și gătită cu ore de stat în bucătărie), orezul cu lapte e mai dulce / ”sarmalele nu-s ca la mama”, ”nici mâncarea de ștevie nu-i”, ”ciorba e cam acră.”

Și uite-așa, tu stai trei ore în bucătărie, dacă nu cinci, să gătești cu drag pentru dragii tăi cei mai dragi din lume, timp în care ai fi putut și tu să citești cartea aia pe care ai abandonat-o la pagina 52 sau să stai o oră-n baie să-ți pui masca aia pe care o amâni de-o lună. Și după ce ești cu sufletul împăcat că familia ta mănâncă mâncare gătită, cu ingrediente alese de tine cum ai știut mai bine și cum ai putut mai sănătos, încep nemulțumirile.

Ăsta e momentul în care-mi vine să-mi dau demisia de-acasă. Să le zic, gata, eu nu-s robot și nici perfectă, să știți că de-mi-si-o-nez! Taiați-o la restaurant, descurcați-vă cum știți și cum vă taie capul! Că pentru mine gătitul nu mai e o terapie. Voi găsiți de-ale gurii, că eu mai bine vorbesc o oră la telefon cu prietena mea, e infinit mai terapeutic. Și nici nu-mi miroase părul la final.

 

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *