Am fost la mare, n-am făcut poze și n-am pățit nimic

Știți cum e când ajungi într-un weekend sau în vacanță într-un loc drăguț, fie mare, munte, oraș cu clădiri frumoase, câmpie? Cum primul lucru pe care-l faci e să pui mâna pe telefon și să faci o poză? Cu valul, cu piscina, cu tine-n piscină, cu floricica, cu copacul, cu cerul, cu păpădia? Și faci o poză, și parcă n-a ieșit prea bine, n-ai prins lumina bună și nici frumusețea adevărată a lucrului pe care l-ai pozat? Și mai cauți un unghi, și încă unul, și toate unghiurile? Și faci o poză, două și încă cinșpe?

Și-apoi găsești o poză. O postezi. Te gândești ce să scrii. Sau nu mai scrii. Apoi vezi cine ți-a dat like, cine inimioară, cine wow. De restul nu vorbim, că deja ne indispunem grav. Vezi cine-a comentat. Răspunzi. Și din nou. Și dacă n-a comentat nimeni, de ce n-a comentat…

Ei, nu-mi spuneți că nu știți despre ce vorbesc…

Fix despre cum uit eu să mă bucur cu adevărat de viață, de momentele și peisajele frumoase, altfel decât prin camera telefonului am scris aici – De ce nu mai știm să ne bucurăm. De sărbători, timp liber și priviri în ochi. Despre cum zboară timpul fără să ne dăm seama și fără să ne bucurăm cu adevărat.

În weekendul ce a trecut am fost la mare. Și n-am făcut poze. Nici cu marea limpede, nici cu valul, nici cu firul de nisip și nici cu scoica. Nici măcar cu apusul.  Doar l-am privit și m-am bucurat de el. Și de valuri ne-am bucurat aruncându-ne în ele, iar din nisip și scoici am făcut castele.

Da, dar pozele sunt amintiri! Așa am zis și eu și-așa zic și alții. Doar că am două lucruri de spus cu privire la asta:

  1. Cele mai frumoase amintiri sunt cele cu care copiii noștri și noi rămânem în minte și-n suflet
  2. Cam câte zeci (sute, mii) de poze ați pierdut până acum? Câte dintre toate pozele făcute în ani de zile le-ați arhivat undeva? Ce faceți cu zecile de poze cu valul, cu floarea, cu scoica?

Vă spun sincer, eu am pierdut sute de poze. Am uitat complet de ele, habar nu am prin ce fost telefon mai sunt. Nici n-aș ști ce să caut, că nici amintiri legate de ele nu mai am.

Tocmai de-asta am zis să mă bucur de moment. Ce-o fi dacă n-oi face poză și n-oi posta despre asta? Ce-o fi dacă nu pun marea pe Facebook și Instagram și nu mă laud cu asta?

Dar cine se laudă? Bine, asta cu lăudatul e relativă. Eu mereu am zis că nu mă laud, ci împărtășesc niște imagini frumoase și bucuria mea cu ceilalți. Dar când ceilalți sunt la birou, sau în tramvaiul 41 și se scurg la 50 de grade Celsius, ori se calcă în picioare la metrou, la Victoriei, și văd pozele cu valurile, nisipul și vântul în plete? Credeți că se gândesc ”wow, ce bine că a împărtășit cu noi asta, parcă și simt cum îmi adie briza prin păr în timp ce mă împing încă doi oameni care vor să încapă în metrou”?

Nu, nu cred că se gândesc așa. Vă spun ce zic ei, că așa zic și eu: ”Nu mai pot cu pozele astea din vacanțe! Eu nici măcar nu am încă perspectiva unei vacanțe!”

Păi și nu mai postăm!?

Nu cred în extreme, deci nici în asta nu cred. Ba da, mai postăm. Dar să mai și trăim. Să mai formăm amintiri și-n mintea noastră, nu doar în telefon. Să ne eliberăm mintea din când în când, să facem loc clipelor frumoase, liniștii și bucuriei de a fi împreună. Și doat atât!

 

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *