E ok! Nu trebuie să mă placă toată lumea

Probabil că sună ciudat și ușor arogant. Cine ești tu și ce ai atât de special ca să te placă toată lumea?

Tocmai asta e, nu am nimic atât de special încât să mă placă toată lumea. Pentru că asta e și imposibil. Nu cred că există cineva care să fie plăcut, dar cu adevărat plăcut, de absolut toată lumea.

Și e ok, toți suntem conștienți, măcar la nivel declarativ, că nu putem fi pe placul tuturor oamenilor din jurul nostru sau al celor cu care interacționăm în viața asta.

Dar dacă suntem sinceri însă, mai toți vrem să fim plăcuți de cei din jurul nostru. E firesc până la urmă să fie așa, cu toții avem nevoie de validare și confirmare.

Ce nu e deloc ok, e că eu mi-am dat seama că-mi este foarte frică de ideea ca cineva să nu mă placă. De ideea că nu mă consideră suficient de bună, de capabilă, de inteligentă.
Dacă spun sau fac o prostie? Dacă mă crede proastă? Asta mă macină mereu. Și din cauza asta, mai toată viața am vrut să fiu plăcută. Să arăt că nu-s proastă, că știu, că pot. Și nu mi-am permis să greșesc. Iar atunci când am făcut-o (normal că am făcut greșeli, ba cu cât am fugit mai mult de ele, cu atât mai rele le-am făcut), m-am judecat aspru. Dur. Foarte dur
Cred că lucrurile cele mai rele despre mine, pe lumea asta, eu le-am gândit și rostit.

Mereu am fugit de orice ocazie în care aș fi putut spune sau face o prostie, chiar dacă de acolo se putea naște ceva bun și frumos pentru mine. Am refuzat job-uri care implicau măcar și o urmă de vorbit în public. Am refuzat să fiu speaker sau moderator la diverse evenimente. Am refuzat să apar în emisiuni. Am refuzat chiar și întâlniri cu oameni în fața cărora nu mă simțeam stăpână pe mine.

Doar că nu m-a ajutat niciodată la nimic fuga asta. Ba, din contra. Din teama de a nu spune și a nu face ceva greșit am făcut cele mai mari greșeli și am spus cele mai mari prostii.

Iar odată făcută sau spusă o prostie, m-am judecat pentru ea zile, săptămâni, poate chiar și luni întregi.

Am reluat în mintea mea de zeci de ori acel lucru pe care l-am spua și l-am întors pe toate părțile. Cum naiba de am putut spune așa ceva? Ce aș fi putut spune în schimb? Ce bine era dacă spuneam altfel! Cât de proastă m-o crede că am zis o astfel de inepție?

Și, uite așa, mi-am măcinat mintea și sufletul de-un milion de ori, pentru fiecare nimic. Așa mi-am pierdut timp și energie să mă învinovățesc, să refac la infinit scena aia ca să iasă bine cu ce aș fi putut spune diferit. Să ies bine din situația aia. Să fi sfârșit situația aia prin a fi apreciată și plăcută.

Asta ca să nu mai zic de câte ori am tăcut în loc să vorbesc, atunci când era cazul. Și invers. Și nici de câte ori am spus da, deși simțeam că nu. Și invers. Și am făcut asta chiar dacă după aia am suferit. Am făcut ce am crezut că vor ceilalți să fac. De ce? Ca să nu cumva să risc să nu mă placă, să-și facă o părere proastă despre mine.

Și toate astea de unde vin? Nu știu exact unde se află sămânța, însă cumva, în faptul că îmi este greu să accept că cineva s-ar putea să nu mă placă. Că cineva ar putea să mă creadă incapabilă sau proastă.

Am ajuns totuși să-mi dau seama, pe deoparte, că mă învârt într-un cerc vicios. Cu cât mai frică îmi e să nu greșesc, cu atât greșesc mai tare. Cu cât mai mult fug din fața provocărilor, cu atât mai neputincioasă mă simt. Și tot așa, în continuu…

Și, pe de altă parte, am realizat că sunt oameni, și nu puțini, care văd dincolo de toate astea. Oameni care te văd și te plac pentru ceea ce ești, așa cum ești. Care văd că ești capabil și de ce ești capabil. Chiar și dacă ai greșit. Care nu se împiedică de superficialitate. Și, cumva, cu toții simțim că avem nevoie de oamenii ăstia în viața noastră să ne valideze.

Dar da, e ok să nu mă placă toată lumea. Nu are cum și nici nu ar trebui să-mi doresc asta.

Cred că oamenii care te merită și pe care îi meriți se cern în viața ta. Iar restul vin și se duc, așa cum au venit. Nu trebuie decât să acceptăm că unele lucruri, situații, locuri și oameni nu-s pentru noi. Și nici noi pentru ei. Și nu pentru că ei sunt mai buni și noi mai puțin buni. Nici pentru că noi suntem mai buni și ei nu. Ci pur simplu.

Și ca să mă cred eu pe mine, și că să-mi rămână asta în minte și data viitoare când simt să-mi înghit vorbele de teamă de a nu greși, mai zic o dată: E ok, nu trebuie să mă placă toată lumea!

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *