O noapte memorabilă. Cu 5 zile înainte de Crăciun

Vă întrebați cumva ce am făcut noaptea trecută? Nu, nu cred că v-a trecut prin cap să vă întrebați asta. Cu toții suntem cu gândul la sărbători acum. Vă voi spune oricum, pentru că este o noapte memorabilă și am simțit nevoia să scriu despre ea, aici, pe blog, să fie consemnată. A fost o noapte în care am trecut de la tremurat și spaimă la hohote de râs. O noapte în care nu am dormit decât puțin peste o oră și în care am învățat două lucruri importante.

Când am ajuns acasă era ușor trecut de ora 1 noaptea. Da, știu, nu sună bine, dar așa ajung acasă când muncesc în weekend. Mă așteptam să-l găsesc pe El treaz, de obicei mă așteaptă. Dar nicidecum pe Mogâldeață. Este răcită, am fost cu ea vineri la medic, are traheită. Facem aerosoli și luăm antitermice (nu noi, ea. Pluralul a devenit însă obișnuință de când sunt mamă). Nu am fost prea surprinsă, m-am gândit că poate a trezit-o tusea.

Mi-a spus că vrea lăptic, i-am dat. I-am luat temperatura, era ok, deci nu i-am dat antitermic, deși trecuseră patru ore de la ultimul. Și-a băut laptele și am culcat-o la loc.

Ne-am mai învârtit puțin prin casă, am făcut patul și ne-am băgat la somn. La somn e mult spus, că a fost totul preț de-o ațipeală. A strigat la noi și, cum eram frântă pentru că nu dormisem nici cu o noapte în urmă, l-am rugat pe el să se ducă. M-au strigat amândoi. Am sărit din pat. Când am ajuns și am pus mâna pe ea mi s-au înmuiat picioarele. Am început să tremur. Nu era nevoie să folosesc termometrul ca să-mi dau seama cât era de grav. Tremuram vizibil, îmi tremura tot corpul. El a văzut și mi-a spus să mă liniștesc, știm ce avem de făcut, mai trecusem prin asta. Parcă mi s-a luat, așa deodată, valul de frică de pe cap. I-am zis să-mi aducă un novocalmin, mie mi-era clar că în situația aia era soluția cea mai bună, am dezbrăcat-o și abia apoi i-am luat temperatura. 40,5.

Nu m-a surprins, eram deja convinsă că pe acolo suntem. Mi-am înghițit lacrimile, mi-am impus să nu mă panichez, culmea, pentru prima dată în 2 ani și jumătate am și reușit. Nu am sunat la urgență. O mai făcusem, știam ce urmează și nu voiam asta. I-am pus câteva întrebări, mi-a răspuns, era coerentă. Atât cât poate fi un copil de doi ani  jumate. Am ținut-o dezbrăcată în brațe, cât mai puțin lipită de mine, deși aș fi strâns-o tare la piept. Am deschis ușa, ca să fie o idee mai răcoare. Am dat drumul la apă în cadă, să fie călduță. Voiam să fie pregătită în caz că nu scădea temperatura. Mi-a zis că are buba, mi-a arătat gâtul, apoi burtica, apoi degetul. La 40,5 mi-e clar că nu știa ce o doare. Nici eu nu aș fi știut. Am zis că decidem ce facem după ce îi scădem temperatura. Am simțit imediat că nu mai frigea în halul ăla.

În jumătate de oră novocalminul și-a făcut efectul (nu sunt medic, asta nu este sub nicio formă un sfat sau o recomandare, e o decizie personală). Avea 39, 2. Nu aș fi crezut vreodată că la temperatura asta voi răsufla ușurată, dar am făcut-o. Am discutat cu el: mergem la urgență sau nu? Îi scăzuse temperatura, în rest părea ok, nu era niciun alt simptom care să ne îngrijoreze. Am decis că deocamdată nu. Mi-era teamă că numai agitația de a merge până la urgență, agitația de acolo și tot restul i-ar face mai mult rău.

Într-o oră și un pic îi scăzuse până la 38, 6. Nu era încă bine. Am ținut-o în continuare în brațe, fără a fi lipită de mine.  După deja nu mai știu cât timp avea 38. S-a ridicat de la mine din brațe, cu fața luminată și îmi spune ”Gata, am tezit. Veau Sofia”. Era cam 4 dimineața. Nu voiam încă să o culc, mi-era teamă. Așa că am mers să ne uităm la Sofia. Și a redescoperit bradul.

Ei și de aici a început spectacolul. Lovea cu degetul fiecare glob, fiecare decorațiune, fiecare îngeraș, număra și cânta:

-Uan, tu, ti, fol, paiv, even, eit, nain, tei!!!! (six nu există pentru ea) Bavooo!!! Hepi holideis, hepi holideeeiiis!!! Bavoooo!

Ei, da, după câteva ore de stat cu inima la gură, cu temperatură 40, acum urma spectacolul de ora 4 dimineața.  Și a luat-o de la capăt, dând cu degețelul ei în globuri: ”Uan, tu, ti, fol, paiv, even, eit, nain, tei!!! Bavooo! Hepi holideis, hepi holideeeiiis! Aide, mami! Aide, tati, aiși! Hepi holideeeiis!” Uan, tu, ti…

Și uite așa dansa ea tacticoasă la 4 dimineața și cânta de mama focului, atingând fiecare glob și îngeraș din brad, de ca și cum era momentul să le dea trezirea, să le facă inventarul, să vadă dacă ies la număr și apoi să le ureze ”hepi holideis!” și lor, și nouă și tuturor.

Am izbucnit în râs. Știți râsul ăla de oboseală? Probabil că da. Ala de râzi a prost, așa, cu mare poftă, fie că ai motiv, fie că nu ai. Eu aveam motiv, dar aveam și mai multe motive de îngrijorare. Totuși râdeam amândoi și ea cânta. La un moment dat eu râdeam și plângeam în același timp. Îmi trecuse spaima și nu prea. Dar era un spectacol pe cinste. S-a făcut deja ora 5.  Temperatura scăzuse de tot, era deja ok. Mi-a zis că vrea pâine să mănânce. Am vrut să-i dau un iaurt, un fruct. Nu, voia pâine. Și pâine i-am dat. Apoi a mai băut niște lapte și încet-încet am reușit să o culc.

Era prima ei noapte nedormită. Și primul 40+. Și primul ei spectacol nocturn. Și prima dată când a făcut febră așa mare și am reușit să evit un atac de panică. Și prima dată când am râs după un episod de temperatură 40. Și ce râs!

Ce să mai, un început demn de ”hepi holideis” aș zice. Așa, cu cinci zile înainte de Crăciun. Am învățat două lucruri: când copilu’ e bolnav, e mai bine ca noaptea să respect intervalul de dat antitermice recomandat de medic, chiar dacă nu are temperatură. Cel mai bun lucru de făcut la temperatură mare este să nu intri în panică. Dacă reușești.

Cam atât. În rest… ”Hepi holideis!” Și multă sănătate! Și vouă, și nouă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *