De ce ”mami, acum!” înseamnă chiar acum

Deși am ajuns la concluzia că sunt o mamă bună (după extrem de multe frământări, recunosc) nu pot spune despre mine că nu greșesc, că nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi neglijez copilul din cauza treburilor, că nu mi s-a întâmplat să fiu neatentă. Din păcate mi s-au întâmplat toate astea și nu o singură dată. De cele mai multe ori am încercat să mă iert eu pe mine însămi pentru asta spunându-mi că în condițiile în care muncesc câte 12 ore și apoi acasă mai am un milion de lucruri de făcut este inevitabil. Totuși, cred că inevitabilul ăsta ar trebui să fie evitabil.

Copilăria copilului meu este una singură. Acum descoperă lumea, descoperă ce se întâmplă în jurul ei, acum învață, acum înmagazinează, acum se dezvoltă, experimentează și, de departe cel mai important, acum are cea mai mare nevoie de mine. De mama ei. Și dincolo de toate lucrurile pe care vreau eu să i le ofer, nevoia ei cea mare rămâne nevoia de mamă. Nu oricum. De mamă implicată, atentă, prezentă 100%.

Nu o singură dată mi s-a întâmplat să mă strige și să-i spun că vin după ce termin asta sau după ce termin cealaltă. De făcut mâncarea, de spălat vasele, de, de, de… Este adevărat că sunt lucruri importante tocmai pentru că am copil. Trebuie să avem mâncare proaspătă, gătită acasă. Trebuie să fie curățenie, e un copil mic. Trebuie, trebuie, trebuie. Toate sunt importante, nu se poate fără ele. Mergeam la ea, desigur, dar nu fix în momentul în care mă chema. A fost însă o întâmplare care m-a scuturat zdravăn.

De curând, eram acasă toți trei. Eu în bucătărie, spălam vasele. Ea în living, tati în balcon (care are ușa în living, deci acolo, cu ea) întindea niște rufe. La un moment dat, Mogâldeața apare în capătul holului și mă strigă ”mami, vino, vino, mami”. Mă uit la ea, era ok, știam că El este acolo, i-am zis că vin imediat, mai am două-trei vase de spălat. A mai stat puțin și m-a mai strigat o dată din living, am zis ”două minute”. După câteva clipe a venit foarte seriosă la mine, aproape plângând și m-a luat de mână ”mami, haide, vino acum”.

Am mers, desigur. Când am ajuns în living El era încuiat în balcon (ușa se blochează din interior și nu se poate debloca de pe balcon) și ea, mititica nu putea să-i deschidă ușa. Se jucase la ușă și o blocase. Și era speriată că tati nu poate intra în casă și îmi ceruse ajutorul. Iar eu am neglijat-o. După ce i-am deschis lui ușa, a sărit la tati în brațe și a început să plângă. Să vă spun cum mi s-a frânt inima? Să vă spun că m-am simțit ultimul om? Nu, nu vă spun. Vă spun în schimb că în momentul ăla am decis: atunci când mă cheamă merg. Orice aș face.

Desigur, asta este o excepție. Nu se întâmplă mereu să-l blocheze pe tati pe balcon sau alte lucruri asemănătoare. De cele mai multe ori mă cheamă pentru că au trecut poate prea multe minute de când nu am fost atentă la ea. Și mă cheamă să văd ce a construit din piese lego, ce a desenat pe foi, pe colțar sau pe mobilă, să-mi spună că acum e mai ”male” și poate să facă asta și cealaltă. În realitate, mă cheamă pentru că vrea să fiu cu ea. Și da, asta este o urgență. Pentru mine este acum o urgență și îmi pare rău că am avut o perioadă (scurtă ce-i drept, pentru că nu de foarte mult timp se joacă singură) în care nu am realizat asta.

Faptul că are nevoie de prezența mea 100%, pentru orice lucru consideră ea că are nevoie, este o urgență. De cele mai multe ori, dacă ne gândim bine, orice altceva poate aștepta. Fiecare moment în care sunt lângă ea atunci când ea simte nevoia este esențial. Timpul trece pe nesimțite. Mereu se ivesc lucruri importante de făcut, foarte importante. Dar clipele în care copilul are nevoie de mine și eu nu sunt acolo nu se mai întorc. Sunt goluri pe care nu le mai umplu.  Faptul că îmi simte lipsa este cel puțin la fel de urgent ca încuitatul pe balcon. Chiar și mai și.

Stau adesea și mă gândesc că nu știu când au trecut 3 ani, nu știu pur și simplu când a trecut timpul. Ieri parcă îi pregăteam camera de bebeluș asteptând cu emoție să o văd. Acum îmi dă lecții de viață. Se îmbracă singură, așa cum vrea ea. Ba chiar îmi spune cu ce să mă îmbrac eu și îmi cere socoteală dacă nu o ascult. Ne atrage atenția, mie și lui tati, dacă facem imprudența să ridicăm vreun pic tonul (ni se mai întâmplă și nouă, nu suntem rupți din stele). ”Mami, nu volbește tale a tati meu, ubește” și invers. De ceva vreme, nu este zi în care să nu-mi facă un cadou- un desen, un dumnezeuștiece din piese lego, mâncare făcută de ea din piese puzzle cu sos de acuarele și multe altele. ”Ute, mami meu, e pentu tine”. Și , mai nou, avem ”blațe mami tati”. E momentul în care, indiferent ce, ne ia pe amândoi de mână ”vino mami, vino tati”, ridică mânuțele să fie luată în brațe și ne spune ”blațe mami tati”. Iar noi trebuie să știm că e momentul în care ne luăm toți trei în brațe. Să vă spun că în momentul ăla creat de ea dispar toate problemele de pe lumea asta? Nu vă spun, poate vă imaginați voi. E de parcă în burtă la mă-sa ar fi studiat despre psihologie și relații interumane și știe clar ce efect are un astfel de obicei.

Ceea ce vreau să spun cu toată istorisirea asta este că anii trec. Și poate de multe ori ne dorim să crească, să scăpăm de colici, apoi să scăpăm de trezitul noaptea, apoi să scăpăm de nebunia cu răcelile colectivității, apoi… nu știu că noi am rămas blocați la răceli. Numai că momentele astea nu se mai întorc și fiecare clipă trebuie prețuită maxim. Sună a clișeu poate, dar mi se pare cea mai importantă regulă atunci când ai un copil. Să-i fii aproape. Să creezi amintiri, să vă jucați, să cântați, să dansați, să vă maimuțăriți, să vă prostiți, să vă luați în brațe, să vă simțiți aproape. Și nu peste cinci minute, nici mai târziu. Mereu se ivește ceva important. Tocmai de asta cel mai bun moment este acum. Iar pentru mine mi-aș dori să fie regulă: ”mami, acum” e fix acum.