De ce copilul nostru nu e cel mai frumos și cel mai deștept

Eh, ba da, clar copilul meu este cel mai frumos și cel mai deștept. Nu încape îndoială nici măcar un strop. Este! Pentru mine copilul meu este cu siguranță cel mai bun, cel mai talentat, cel mai frumos, cel mai deștept și cel mai minunat.

Ce să mai, Einstein era nimic în comparație cu fii-mea. Cum le știe ea pe toate ca un om mare și îmi dă lecții de viață, și cum mă pune în fund la fiecare puzzle la care eu stau să mă gândesc și ea îl termină imediat. Și cum a învățat ea să numere mai întâi în engleză și abia apoi în română, ca până la urmă să numere combinat, în două limbi, la doi ani și un pic. Și tot așa.

Și despre cât de frumoasă e nu am cuvinte. Frumusețea ei este clar una aparte, ce nu suportă comparație, pentru mine e frumusețea perfectă, frumusețe bună, caldă, pură, așa cum nu am mai văzut și nu voi mai vedea.

E copila mea și da, pentru mine va fi mereu cea mai frumoasă, bună, deșteaptă, talentată, o rază de lumină, chiar tot soarele din viața mea.

De ce cred totuși că e greșit să lăudăm mereu copilul

Deși toate cele de mai sus pentru mine-s adevărate, cred că e complet greșit să ne lăudăm copilul excesiv. Știu că mulți avem această tendință, eu una o am. Păi cum, e lumina ochilor mei, cum să nu o laud?

Ei bine, câteodată și critica este bună. Ba chiar obligatorie. Ea nu trebuie să fie complet eliminată pentru că acest lucru se va întoarce la un moment dat împotriva copilului. Desigur, vorbesc de critica aceea constructivă, în care îi explicăm cu atenție copilului și prin care îl încurajăm să încerce mai mult.

Critica constructivă versus critica agresivă

Atunci când realizează un lucru de care nu suntem neapărat încântați îi putem spune ”da, mami, este ok/interesant, dar hai să mă mai încercăm, știu eu că poți și mai bine. Vrei să mai încercăm o dată?”, în loc de ”wow, e super, cel mai minunat, cel mai frumos, bravo!”.

În niciun caz nu vorbesc despre genul de critică agresivă și născătoare de complexe, așa cum o numesc eu. Nu-i spunem sub nicio formă copilului ”nu ești în stare”, ”nu te duce capul”, ”ești prost”, ”xulescu este mai bun, face mai bine”, ”de ce nu poți și tu să”, ”nu mai știu ce să mă mai fac cu tine”, ”degeaba îți explic că nu tu nu înțelegi nimic”. Așa nu!

Dar nu-i ok nici să cădem în extrema cealaltă în care le lăudăm copiilor eșecurile, le aplaudăm greșelile, practic îi mințim frumos. Nu este bine să facem așa tocmai pentru că îi creștem în minciună, creăm pentru ei și în jurul lor o lume care nu este reală, iar atunci când vor da piept cu lumea reală nu vor ști cum să facă față eșecurilor și nici criticilor.

În mod cert ei trebuie să știe că noi, părinții, le suntem alături indiferent de eșecuri și greșeli, că nu-i judecăm pentru ele și că îi iubim la fel de mult. Și mai ales că au toată susținerea noastră în continuare.

Totuși este perfect normal să le activăm copiilor noștri gândirea critică, să știe și ei că pot mai mult. Să își dorească și ei să încerce mai mult. Repet, fără a duce asta la extrem, fără a fi veșnic nemulțumiți.

Ceea ce vreau să spun, deci, este că trebuie să găsim un echilibru. Nu tot ce face copilul nostru este la superlativ, iar el trebuie să știe asta. Lauda în exces este la fel de dăunătoare cum este și critica în exces.

Cine îmi spunea de curând, într-un comentariu aici, pe blog, că ar fi bine să meditez înainte de a-i mai spune copilei că toți copiii sunt buni și nu există copii răi. Am meditat. Este adevărat că îi spun asta –  că nu există copii răi, ci doar nervoși, agitați, frustrați, triști, neînțeleși – pentru că eu chiar asta cred. Și pentru mine așa este. Acest lucru este pentru mine la fel de real precum faptul că fii-mea este cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă. Este felul cum văd și simt eu lucrurile.

Dar dincolo de cum văd și simt eu lucrurile este viața reală. În care există cu siguranță copii mai frumoși și mai deștepți decât fii-mea. Viața reală în care copiii ajung să se comporte urât, să fie răutăcioși și agresivi cu alți copii din diverse motive, acelea enumerate mai sus. Ori dacă eu o cresc într-un glob de cristal, într-o lume roz doar cu lapte și miere, și asta din dorința mea de a o proteja, de a-i arăta doar ce este frumos și bun, din iubirea mea nemărginită pentru ea și pentru binele ei, am șanse mari să cresc un copil neadaptat. Și neadaptabil. Un copil care nu va putea sau va putea cu mari dificultăți să facă față vieții așa cum este ea, cu bune și rele.

Bolul de cristal nu e bun sub nicio formă, din niciun punct de vedere, indiferent la ce ne referim. Deși este perfect normal ca din instinct să ne apărăm copiii de rele, să le arătăm doar binele și frumosul, să-i ferim de greșeli și eșecuri, și de suferință, acest bol de sticlă se va sparge la un moment dat. Inevitabil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *