vineri, martie 29, 2024
Părințeală

Când frica de a ne frustra copiii poate deveni toxică

Mulți dintre noi, adulții din ziua de azi, avem răni provocate, în mare parte, de suferințele din copilărie. Cred că doar cei care sunt încă în faza de totală negare nu pot să identifice măcar câteva astfel de răni, măcar câteva lucruri pe care și-au jurat că nu le vor repeta atunci când vor fi părinți. Eu am așa de multe, încât cred că aș putea scrie articole întregi pe tema asta. O și fac de altfel câteodată.

Suntem atât de încrâncenați în ideea de a nu greși cu copiii noștri, în ideea de a nu face lucuri ce i-ar putea marca pentru restul vieții, încât nu conștientizăm că în frica asta a noastră ne ducem fix în direcția de care ne temem cel mai tare.

Cu tot parentingul ăsta contemporan, cu toate informațiile pe care le avem la dispoziție, cu toată grija noastră, statisticile arată cam crunt dacă mă întrebați pe mine. Numărul copiilor care ajung să sufere de depresie este cel puțin dublu în ultimii ani. Vârsta de la care copiii încep să resimtă depresia scade tot mai mult pe zi ce trece. Bolile mintale sunt tot mai multe și mai dese. Și nu, astea nu-s invenții sau rezultate ale vreunei conspirații puse la cale de cineva care vrea să panicheze lumea asta și-așa prea panicată și agitată. Nu, sunt rezultatul felului cum noi ne creștem copiii în ziua de azi.

Da, noi am crescut cu multe frustrări, cu multe bube, cu multe dorințe neîmplinite. Dar cu toate astea am ajuns niște adulți responsabili care la vârsta la care am devenit părinți facem eforturi și sacrificii pentru copiii noștri. Suntem niște oameni buni care vor o lume mai bună și facem ce credem de cuviință pentru asta. Unii mai mult, alții mai puțin.

Noi am știut ce sunt responsabilitățile încă de la vârste fragede, poate prea fragede. Noi am crescut cu reguli și limite stricte, uneori poate prea stricte. Noi n-aveam tehnologie, aveam coardă, elastic, minge, pietre, țărână, leagăne șamd. Noi voiam să alergăm cât era ziulica de lungă, nu stăteam cu nasul într-un ecran. Noi luam pâinea cu cartelă și mâncam cozonac făcut de bunica și pișcoturi de casă cu apă. Nu băgam în noi e-uri și hormoni și nici tona de dulciuri zilnic. Părinții și bunicii noștri aveau multă treabă, dar când stăteau cu noi erau atenți la ce le spunem, nu erau cu ochii lipiți de un ecran ca să vadă cine a mai postat, cine a mai dat like și ce mail sau mesaj pe whatsapp au mai primit.

Noi avem această teamă de a nu ne supăra copiii. Ca să nu-i vedem plângând pe ei, ne dăm noi peste cap, mai bine cedăm noi. Renunțăm la reguli și la limite, ce rost are să fim așa stricți, că doar n-o fi un capăt de lume dacă facem ce vor ei? Noi facem sacrificii să le luăm copiilor coșuri întregi de jucării de care uită imediat după ce ajung în casă și zac aruncate și uitate. Noi le cumpărăm toate prostiile de prin magazine, că poate le-o fi și lor poftă. Noi le luăm haine fix de care vor și când vor, cu orice personaje de desene animate își doresc, chit că le poartă o singură dată, să nu cumva să fie frustrați când văd la alți copii. Noi nu-i punem la treabă niciodată că sunt copii, au timp toată viața să muncească.

Totuși, atunci când le oferim atât de multe lucruri copiilor noștri și le cerem atât de puține nu realizăm că-i privăm de ceva foarte important. De abilitatea de a face față vieții ăsteia așa cum va fi ea. Cu bune, dar și cu rele. Cu frustrări, cu responsabilități, cu neputință, cu lovituri. Viața roz pe care le-o desenăm în copilărie începe să devină și gri la un moment dat, poate și cu pete de negru.  Și-atunci ne mirăm de ce ajung să fie depresivi, s-o ia pe căi greșite când noi am făcut sacrificii și le-am oferit totul.

Nu am pretenția că dețin vreun adevăr suprem, fac și eu greșeli de-mi vine să dau cu mine de pământ. Dar am ajuns să cred că ar trebui să ne focusăm pe ceea ce au nevoie copiii noștri, nu pe ceea ce vor copiii noștri.

Și ei au nevoie de afecțiune și atenție din partea noastră și de un mediu și un stil sănătos de viață. Au nevoie să se simtă în siguranță, au nevoie de limite și de reguli și principii clare după care să se ghideze acum și mai târziu. Au nevoie să li se spună mai mult nu când e vorba de lucruri materiale și mai mult da când e vorba de atenție și afecțiune din partea noastră. Au nevoie să știe ce sunt resposabilitățile și au nevoie să-i învățăm să gestioneze frustrările.

Rolul nostru de părinți nu este să ne scutim copiii de frustrări, ci să-i învățăm să le facă față și să treacă peste ele cu bine. Nu le facem un bine atunci când cedăm doar ca să nu fie supărați și frustați, le facem un bine când le acordăm suficientă atenție, răbdare și afecțiune atunci când le explicăm de ce Nu-ul este nu. Să zicem DA după ce-am zis NU, nu este o soluție. Să-i luăm în brațe, să le explicăm, să le fim alături în supărarea lor provocată de Nu-ul nostru este o soluție. Să știe că regula este regulă, limita este limită, dar și că noi îi iubim chiar dacă am zis Nu.

N-au nevoie de cinci coșuri de jucării, au nevoie să ne jucăm noi cu ei cu o amărâtă de minge sau o banală coală de hârtie pe care o facem avion. Nu au nevoie de tabletă la 4 ani, au nevoie să ne jucăm cu ei de-a ”baba oarba” sau de-a ”v-ați ascunselea”.

Nu-și trăiesc mai plin copilăria dacă îi scutim de responsabilități, ba cred că s-ar simți mult mai importanți dacă le-am spune că avem nevoie de ajutorul lor în anumite treburi casnice care se pot face la vârsta lor.

Cred că ne învârtim cumva într-un cerc vicios. Acest cerc în care din dorința noastră de a avea și de a la oferi tot mai multe lucruri rămânem cu tot mai puțin timp și facem tot mai multe compromisuri.

Știu ce veți spune, e ușor să scrii lucrurile astea, mai greu e să le pui în practică. Sunt de acord. Așa este viața în zilele noastre. Nebună și agitată. E imposibil să tragem  linie așa, peste noapte, și să spunem: gata, de mâine schimb tot. Putem totuși să schimbăm puțin câte puțin. Zi de zi. Știu din proprie experiență că schimbările în bine cât de mici sunt simțite de copii. Le conștientizează și reacționează la ele. Frumos. Neașteptat de frumos.

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *