Copiii nu au nevoie să le fie predat despre mindfulness, ei știu deja. Noi putem învăța de la ei

În ultima vreme, tot auzim peste tot de acest mindfulness și, cumva, toată lumea și-l dorește. Ce este mindfulness mai exact? Definiția lui se pare că nu există, experții spun că termenul, mai exact ceea ce el implică, nu poate fi redus la o definiție.

Și totuși… Mindfulness înseamnă conștientizare. Este starea de prezenţă, de conştientizare, de atenţie nemijlocită, acum şi aici. Să fii mindfulness se pare că este extrem de important pentru sănătatea psihică, pentru a alunga stresul și a trăi cu adevărat viața, încât există tehnici de mindfulness și oameni care le predau.

Jon Kabat-Zinn, expert și autor al multor cărți în domeniu susține că în cultura asiatică cuvântul pentru ”minte” este același ca și cel pentru ”inimă”.  Așadar, atunci când ne gândim la mindfulness, care în română s-ar putea traduce ”cu toată mintea”, ar trebui, de fapt, să ne gândim la o stare în care simțim și suntem prezenți ”cu tot sufletul”.

Nu cu mult timp în urmă, Valerie Cioloș, da, fix ea, soția lui Dacian Cioloș susținea pe Facebook că ar fi bine să fie introduse în școli cursuri de mindfulness, pentru a ajuta copiii să treacă mai ușor peste stările de anxietate și peste presiunea pe care o resimt.

Dar eu nu pot totuși să nu mă gândesc serios la un lucru și, cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât mi se pare că este mai argumentat: copiii, cel puțin când sunt încă mici, nu au nevoie să le predea cineva despre mindfulness. Ei sunt mindfulness. Și noi ar trebui să învățăm de la ei.

Copiii noștri trăiesc în prezent, trăiesc cu sufletul tot ce trăiesc. Joaca lor lor este cel mai mindfulness lucru care poate să îmi vină în minte, dacă mă pot exprima așa. Ei sunt acum și aici. Și acum și aici e ceea ce contează cel mai mult pentru ei.

Mi se pare că noi suntem cei care, fără să realizăm, le furăm, treptat, zi de zi, an de an, din acest mindfulness cu care s-au născut. Noi îi grăbim mereu către ceva, noi vrem de prea multe ori să facă altceva decât ceea ei vor, decât ceea ce îi bucură cu adevărat. Pentru că, nu-i așa, ce vrem noi e mai important. Ba ne și enervăm când copiii nu ne înțeleg nouă prioritățile, asta fără ca noi să le înțelegem pe ale lor.

Eu mă supăr  de multe ori când copila ignoră ce-i spun să facă, doar pentru a-și continua joaca. Și, câteodată, spre marea mea rușine, mai ridic și tonul. Iar ea, cu fățuca ei senină și ochii mari, îmi spune: ”Mami, dar nu pot acum. Am treabă, mă joc. De ce nu mă înțelegi?”

Noi facem cumva să-i prindem în nebunia vieții noastre și punem presiune pe ei. Asta înainte să pună presiune societatea presiune ei.

Și-apoi, după ce-i scoatem din starea asta a lor de prezență, după ce punem presiune, ne gândim să introducem cursuri în școală pentru a-i aduce înapoi, pe calea cea bună și sănătoasă pentru minte. Stare pe care și noi, adulții, ne-o dorim pentru noi înșine, doar că am uitat de mult timp cum să mai ajungem la ea. Și atunci, n-ar fi oare mai bine să ne străduim să-i lăsăm pe copii să fie mindfulness în continuare?  Să se bucure de prezent, de copilăria lor? Să mai punem noi o frână în haosul, nebunia și alergătura noastră continuă, spre cine știe unde (căci nici noi nu prrea știm)? Să ne gândim mai bine înainte să spunem ”trebuie”? Ce-ar fi să învățăm noi de la ei ce e ăla mindfulness?

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *