De ce am ales o școală de cartier și nu una din topuri

Alegerea școlii a fost o grea încercare pentru noi. Și, cel mai probabil, pentru foarte mulți părinți, nu cred că am fost vreun pic speciali din punctul ăsta de vedere. Bine, în primul rând a fost unșoc când am realizat că avem copil de dat la școală.  N-am înțeles când a trecut timpul și când am ajuns de la scutece, nopți nedormite și suzete, la ales de școli după nșpe criterii. E drept, nopțile nedormite au rămas.  Doar că din motive și griji diferite.

După ce ne-am dezmeticit și am realizat că alegerea școlii nu e undeva în viitorul îndepărtat, ci chiar aici și acum, ne-am cam panicat. Inițial, am zis că poate mergem spre o școală privată. Dar imediat m-a lovit gândul că e posibil ca pe termen lung să nu ne-o mai permitem. Bine, nici pe termen scurt nu era extraordinar de la îndemână. Așa că, după câteva calcule simple, am renunțat la ideea de școală privată.

Apoi, am început să întrebăm în stânga și-n dreapta, să căutăm pe net, pe forumuri, să răscolim pe unde ne-a dus capul. Și așa, evident, am ajuns la topul școlilor din București, respectiv topul școlilor din sectorul nostru. Școala de care aparțineam cu adresa de toate zilele nu prea apărea pe niciunde. Trebuia să cauți topuri mai mari de 50 de școli ca să fie pe acolo vizibilă. Pe de altă parte, școlile mult prea slăvite de topuri erau la vreo două stații de autobuz de noi.

Pentru ceva timp, trebuie să recunosc că am luat în calcul viza aia făcătură pentru a putea da copilul la o școală ”bună”. Că nah, toți ne dorim ce-i mai bun pentru copilul nostru și ne facem și frate cu dracu dacă-i cazul, că așa suntem învățați,  nu? Aproape că și găsisem cunoscuți în zonă pe care să-i rugăm să ne fie părtași.

Doar că, până să o luăm pe calea făcăturilor, într-un moment în care ne-am simțit noi integri, am zis să mergem și la școala de care aparținem, așa cum e normal și, până la urmă, legal.  Așa că am căutat când sunt Zilele Porților Deschise pe la toate școlile de care eram interesați. Spre fericirea noastră, niciuna dintre date nu se suprapunea. Și, prima a fost cea de care aparținem.

Habar nu aveam că urma să avem o revelație.

Am ajuns la școală. Era a treia oară când intram în ea, mai fusesem la alegeri, dar nu acordasem pic de atenție detaliilor pânã atunci. Când am intrat, am fost întâmpinați cu zâmbetul pe buze încă de la intrare. Apoi m-am uitat la uși, pereți, desene, afișe. M-am surprins gândindu-mă că în Cotroceni am văzut școli mai murdare și mai neîngrijite. Deodată parcă eram mai prietenă cu ea, dar nu pentru niște ziduri venisem, ci pentru niște oameni.

Am intrat în clase. Foarte mulți copii. Copii de clasa IV-a care veniseră să organizeze un soi de ateliere pentru cei micuți. Mi s-a părut minunată ideea. În primul rând că asta ne-a ajutat să vedem atitudinea copiilor față de învățătoare și invers. Și, în al doilea rând , pentru cei mici a fost foarte interesant să aibă niște copii mai mari cu care să interacționeze și care să le povestească despre școală. Organizarea deja mai câștigase o bilă albă din partea mea. Am sfârșit prin a sta o zi întreagă la școală, n-am mai putut s-o iau pe Sophie de acolo.

Și, alte nșpe bile albe au venit după ce am stat de vorbă cu învățătoarele. Amândouă au vorbit de parcă eu le scrisesem vorbele. Niciuna n-a pomenit de olimpiade, de premii, de competiții, de ce idealuri mărețe au pentru a obtine recunoastere si rezultate trofeu. În schimb, amândouă au pomenit de răbdarea cu copiii care sunt foarte mici și care mai au multă nevoie de joacă. Și despre faptul că presiunea este inutilă pe un copil de 6-7 ani.

Ei, bine, ăla a fost momentul când am decis. Nu mai mergem la nicio altă școală de top. De ce? Pentru că:

  • eu nu consider că copilul meu trebuie să demonstreze ceva
  • pentru că nu mă voi gândi niciodată că, dacă nu are 10 pe linie (ori numai note mari) nu va reuși în viață. Viața nu e despre asta.
  • și nu cred nici că performanțele școlii contribuie la fericirea copilului meu
  • pentru că performanețele școlilor din topuri sunt făcute pe presiunea pusă pe elevi
  • performanțele școlilor de top sunt făcute luând din copilăria copiilor
  • învățătoarele cu performanțe extraordinare reușesc asta, de cele mai multe ori, cu un volum imens de muncă din partea copiilor
  • pentru că nu vreau un copil epuizat
  • pentru că eu cred că performanța aia bună, care contează cu adevărat (care nu se măsoară în numărul de olimpiade la care mergi), vine din empatie și dragoste pentru copii, nu din tone de teme și meditații
  • pentru că nimănui nu-i plac toate materiile și nu consider că trebuie să strălucești acolo unde nu simți s-o faci
  • Si, nu în ultimul rând, pentru cã, fiind goana atât de mare dupã scolile de top, în scolile de cartier nu-s 35 de copii în clasã. Ba, în cazul nostru chiar 20

Aud încontinuu despre copii stresați si pãrinti stresati de stresul copiilor. Aud de copii care nu mai știu ce-i copilăria, copii epuizați de teme și cerințe de la școală. Aud prea des si despre părinți care se laudă cu notele copiilor de parcă ar fi ăsta vreun trofeu sau ceva. Nu, mulțumesc! E ok, copilul meu este cel puțin la fel de bun și de ok și dacă nu merge la 5 olimpiade, și dacă nu are zece pe linie. Ba dimpotrivă, cred că are șanse semnificative să fie mai bun și mai ok dacă încă se mai simte copil și  încă se mai joacă și mai are copilărie. Și mai cred că va reuși în viață, orice ar însemna pentru el reușita în viață, mai ales dacă nu va fi epuizat încă din primii ani de școală.

 

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

2 thoughts on “De ce am ales o școală de cartier și nu una din topuri

  • 28 august 2019 at 13:31
    Permalink

    Eu sunt mama de copil „epuizat”, cumva ma erijez in „avocatul diavolului” pentru ca in ultimii ani am constatat, cu mare parere de rau, ca exista un trend din a considera ca un copil care face performanta este in mod automat un copil fara copilarie, presat de scoala si de parinti.
    S-a intamplat sa constatam cu totii, parinti, invatatori, profesori, ca fiica-mea prinde din zbor in clasa, iar acasa temele (de fapt, o parte din teme pentru ca eu nu sunt adepta lor – de aceea, daca erau 3 probleme la fel si copilul nu avea probleme la prima, nu le mai facea pe urmatoarele, cu „complicitatea” invatatoarei/profesorului :)- practic ajungea sa faca efectiv cam 25% din tema) erau terminate in 2 timpi si 3 miscari. Apoi, mai lucra ceva mai dificil daca avea chef. Uneori, lucra mai mult, alteori nu avea chef si asta era.
    Ce-i drept, nimeni nu a batut-o la cap sa scrie caligrafic si nici nu i s-a rupt nicio foaie. Si ce daca un bastonas nu este perfect realizat sau liniutele nu sunt la dunga?
    Acum, in clasa a 12 a, scrie ok, nu nemaipomenit dpv estetic, dar, gramatical, foarte corect.
    Poate ca exista situatii in care performantele copiilor sunt facute asa cum spuneti, dar, la fel de adevarat este ca emiteti stereotipuri pentru ca cei mai multi perfomeri adevarati la olimpiade sunt acei copii la care te uiti si nu iti vine sa crezi ca termina tema intr-o ora si apar si in parc cu rolele sau cu bicicleta. Ba mai si citesc o carte adevarata, intr-o epoca in care 80% dintr-o generatie zace ore in sir pe instagram/jocuri/whattsapp.
    Nu parintii acestor copii cu mare potential sunt cei care cer la sedinte teme nesfarsite, va spun din experienta. Nu parintii acestor copii tropaie din clasa a 5 a la meditatii, veti vedea poate la un moment dat.
    De cele mai multe ori, rezultatele la olimpiade vin firesc.
    De la o anumita varsta,intervine pasiunea pentru o materie, o pasiune care poate fi profunda, tot din experienta. De exemplu, pasiunea pentru matematica sau pentru fizica sau pentru chimie, Si vrei sa stii mai multe, pentru tine, in primul rand. Iar, acum, posibilitatile de informare sunt nelimitate. De exemplu, fiica-mea foloseste si youtube-ul pentru diverse lectii avansate, pentru ca isi doreste sa stie mai multe. Nu lucreaza in fiecare zi, dar, inaintea fazei nationale, intra intr-o perioada de circa 2 saptamani de lucru intens. Apoi, inaintea barajelor pentru internationala, iarasi intra intr-un mic cantonament autoimpus de 2 saptamani. Dar, asta la liceu.
    Va pot spune ca multi dintre copiii care ajung in loturile largite/restranse pentru olimpiadele internationale sunt copii absolut normali dpv al dezvoltarii emotionale, copii cu opinii puternice, care dezbat foarte multe lucruri, nu neaparat din domeniul pe care il iubesc. Pe care ii vezi in iunie la internationala si in iulie in Vama Veche cu prietenii. Unii fac baschet, altii dezbateri sau dansuri sau inot. Nu ei sunt timoratii, epuizatii, ci cei care sunt dusi cu forta de parinti iresponsabili care nu pot accepta ca altii fac performanta.
    Meditatiile multe, fara numar, nu sunt facute de acesti copii olimpici, ci de cei care au parinti ambitiosi si care vor si ei rezultate extraordinare, dar fara sa se implice ei insisi.
    Cu un copil stralucit, un parinte are nevoie mai degraba de timp, pentru ca este tot timpul sub „presiunea” intrebarilor :). Fac si ei meditatii, dar, la acele meditatii, merg cu placere pentru ca invata mai multe sau afla cum sa gandeasca o problema. Nu se duc tarati de parinti.
    Din pacate, tipul acesta de gandire, respectiv ca un copil care face performanta este un copil fara copilarie, poate sa fie o capcana , poate sa duca la rezultate nu tocmai dorite pentru propriul copil.
    Va doresc sa gasiti un echilibru intre munca (nu se poate fara, dar excesul nu este nici el in regula) si joaca. Si sa fiti atenta la semnele pe care le da copilul: un copil tot timpul vesel nu inseamna ca, din punct de vedere academic, totul ete in regula in acea clasa. Mai intrebati in jur, din cand in cand, ce mai fac si altii pe la scoala, pe unde sunt sau verificati programa.
    Nu-i credeti pe toti cei care va spun ce nemaipomenit este la ei in clasa, de multe ori, parintii exagereaza. Si nici pe cei care va spun ca e bune sa se joace tot timpul.
    Este posbil sa aveti un copil din categoria olimpicilor, nu-l franati, lasati-l sa cerceteze, sa caute, sa afle mai multe. Corectati-l daca face greseli gramaticale (acestea se pot croniciza), dar lasati-l in pace daca nu face o litera perfect.

    Reply
    • 28 august 2019 at 15:31
      Permalink

      Multumesc din suflet pentru acest comentariu, pentru timpul alocat lui si pentru sfaturi!

      Sunt petfect de acord cu ce spuneti. Nu am nimic impotriva olimpiadelor si a performantelor. Ar fi absurd. Am ceva impotriva rezultatelor trofeu si impotriva obtinerii lor prin presiune pe copii. Din pacate aud foarte des asta in jurul meu. Mult mai des decat mi-as fi putut imagina inainte ca subiectul sa fie de un real interes pentru mine.

      Bineinteles ca voi sustine orice pasiune a copilului si voi incuraja munca pentru ea. Nu cu munca pentru a obtine ce-ti doresti am o problema, ba dimpotriva, sustin si incurajez munca asta. Am o problema cu munca de dragul notei, al rezultatului, al ambitiilor parintilor sau profesorilor, de dragul unor topuri si mentinerii in ele.

      Asa cum spuneti, consider ca performanta, rezultatele, olimpiadele e bine sa vina de la sine, pentru ca un copil isi doreste asta, adica sa invete, sa stie, sa afle. Nu sunt de acord ca ele sa vina fortat. Si, desi inca nu am dat copilul la scoala si nu am propriile experiente, vad si aud in jurul meu parinti care cer teme pentru copii, meditatii pentru copii samd. In mod uimitor, chiar de la gradinita.

      Sper ca m-am facut inteleasa 🙂

      Numai bine! Multumesc inca o data!

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *