Casa bunicilor. Sau cum simți că-ți dispare trecutul

Nu e prima dată și cu siguranță nici ultima când vă spun că eu am fost crescută de bunici. Până la 7 ani. Aproape de când m-am născut. Cei 7 ani de acasă, practic, de la ei vin. Acolo am aflat primele lucruri despre viață, acolo mi-am petrecut prima parte din viață. Acea parte pe care nu ai cum s-o uiți niciodată.

Casa bunicilor mei a fost și este acasă pentru mine. Nu știu alt acasă mai acasă decât acolo. Într-un sătuc de pe lângă malul mării, sătuc ce s-a transformat mult în timp. Probabil, în curând, va fi la fel de populat precum Vama sau 2 Mai.

Multe lucruri s-au schimbat acolo, dar cumva locurile copilăriei mele îmi rămân în minte neatinse de vreme. Mă simt la fel de legată de ghiol (lacul ce face legătură cu marea), de câmpiile și dealurile din jurul lui, de peștera care are tot soiul de legende ciudate. Același sentiment de acasă îl am și când pășesc pe strada copilăriei mele, deși acum e pietruită, nu plină de țărână, de gropi și de băltoace, cum era în copilăria mea. Îmi amintesc că după ce am început școala – și am îndurat cea mai mare ruptură din viața mea de până atunci, plecarea de acasă spre altă casă, cu mult mai străină mie – îmi lipseau chiar și pietrele de pe stradă. Și cântatul cocoșilor care mă trezeau prea cu noaptea-n cap. Și razele soarelui, și briza mării. Și absolut tot.

Dar reveneam mereu cu dor și drag, dar mai ales cu mare nerăbdare. Nu exista vacanță să nu fiu acolo, de dinainte să înceapă, de fapt. Și până se termina. Acolo au fost multe de prima dată pentru mine. Chiar și prima dragoste tot acolo a fost.

Pe bunicul l-am pierdut când eram adolescentă. Era un om tare bun, era renumit pentru bunătatea lui. Și eu îmi amintesc că mereu ne spunea povești și ghicitori. În ultimii ani, nu mai știa zilele săptămânii, nici ce făcuse cu cinci minute-n urmă, dar putea oricând să-ți spună o ghicitoare sau o poveste din tinerețe.

Despre bunica însă, mereu am crezut că va fi nemuritoare. Când eram mică, numai gândul că ar putea să îmbătrânească mă îngrozea. Nu-mi puteam permite existența unui astfel de gând. Niciodată.

Apoi, au trecut anii, dar ea a rămas la fel de frumoasă și bună, doar că cu mai multe dureri. Și fizice, nu doar sufletești. La aproape 90 de ani, inima ei mare și bună a cedat. Și atunci m-am rupt în două. Am simțit că acolo s-a terminat tot ce mai exista din copilăria mea. Și din acasă.

Acum, casa bunicilor mei e locul pe care copila mea îl iubește cel mai mult. Dar eu simt, cumva, că-mi dispare trecutul. că totul se schimbă, că fără ea, acolo, nu mai e nici copilăria mea.

Câteodată mi-e prea dor…

Casa bunicilor si gradina de flori

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *