De ce nu cred în șantajul emoțional din partea copiilor

Aud frecvent, chiar prea frecvent, treaba asta cu copiii care ne șantajează emoțional. Cum sunt ei niște mici șantajiști sau chiar mari șantajiști. Sunt vorbe spuse serios, chiar dacă multe sunt și glume pe tema asta. Ce vreau să spun e că nu cred deloc în șantajul ăsta emoțional din partea copiilor. Adică fac ei multe lucruri, dar asta mi se pare o prostie. Și vă zic și de ce.

Un copil are nevoie de atenția mamei (părinților), de dragostea și afecțiunea ei în doze infinite, oricând și oricum. Are nevoie de confirmare din partea părinților și de acceptare necondiționată. Și nu că are nevoie, e vital.

De curând am fost la Epic Talk unde Diana Stănculeanu -un psihoterapeut pe care eu îl admir foarte tare și care mereu îmi destupă mintea, fie cu vorbele vorbite, fie cu ele scrise – explica fix asta. Cum pentru un copil, până la 6-7 ani cel puțin, atașamentul din partea părinților este esențial. Și esențial înseamnă că este echivalent cu supraviețuirea. Lupta unui copil pentru atașamentul din partea părintelui este sinonimă cu lupta pentru supraviețurie, mai ales în primii ani de viață. El simte, la propriu, că nu poate trăi fără.

Și încă un lucru care mi-a dat mult de gândit din cele spuse de Diana Stănculeanu este că până la 7-8 ani sunt centrați pe supraviețuire, iar asta înseamnă să fie centrați pe ei înșiși. De-aia nici nu pot da dovadă de empatie, de-aia ei sunt cei mai importanți.

Și atunci, în condițiile în care în primii ani de viață creierul lor așa funcționează (și asta nu este o alegere, e un dat de la natură), eu nu văd cum putem vorbi de șantaj emoțional din partea copiilor.

Normal că ei ar face orice le stă în putință să obțină atașamentul părintelui. Pentru că e ca și cum cineva le-ar lua aerul pe care îl respiră. Dar asta nu o fac pentru că sunt niște șantajiști, nici măcar nu o fac intenționat. Să o facă intenționat ar înseamna să conștientizeze că fac asta. Și nici nu se pune problema. Ei reacționează la durere. Iar durerea sufletească provocată de lispa atașamentului din partea părinților, de lipsa acceptării necondiționate din partea părinților (adică oricum ar fi, orice ar fi și orice ar face) este de neimaginat în cazul unui copil.

Așa că în orice situație am crede noi că ei nu fac altecva decât să ne șantajeze emoțional, de fapt tot ce fac este să lupte prin orice mijloace pot, pentru a ne câștiga atenția și a câștiga dovezi de dragoste necondiționată. Au nevoie de ele ca de apă și de mâncare. Și asta nu este o figură de stil, este fix realitatea.

Nu, copiii noștri nu sunt niște mici șantajiști, sunt doar copii și atât. Fix așa cum sunt lăsați de natură. Copii care au nevoie de dragoste, de afecțiune, de atenție, de noi. Mereu, în orice împrejurare.

Iar noi, dacă în loc să-i etichetăm le-am dovedi dragostea noastră necondiționată, am vedea că așa-zisul ăsta șantaj se duce, se transformă. În bine.


Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *