Cel mai important lucru pe care îl putem face pentru reușita copiilor noștri

Pe lângă dragoste necondiționată, desigur, există încă un lucru extrem de important pentru a crește un copil fericit și de succes. Și, în mod surprinzător, deși am auzit asta de multe ori, nu m-am gândit niciodată că este un lucru dovedit științific, în care cred chiar și experții în neuroștiințe.

E adevărat că succesul este o chestie relativă pentru fiecare dintre noi, iar succesul copilului, din punctul meu de vedere cel puțin, este ceea ce pe el îl face pe el fericit. Dar oricât de relativ ar fi termenul de succes, se pare că atingerea lui nu este chiar atât de relativă pe cum am crede și sunt multe lucruri care stau în puterea noastră.

Ultima ediție Educare, ce i-a avut invitați pe Oana Moraru (care nu cred că are nevoie de prezentare), Gregory Caremans (psiholog specializat în neuroștiință) și Gabriela Dima (în prezent învățătoare în medii defavorizate) a venit pentru mine cu o mulțime de revelații. Una dintre ele a fost însă susținută de toți cei trei speakeri, chiar dacă de fiecare într-o formă diferită.

La prima vedere, cel mai important lucru pe care e esențial să-l facem pentru succesul copilului nostru e unul banal, dar, dacă-l analizăm profund, nu este deloc așa. Și știința o dovedește, se pare.

Și nu mai bat câmpii. Vă zic. Pentru ca micuții noștri să ajungă să aibă succes este esențial ca noi să credem că ei vor avea succes. Dar nu că să credem așa… reușește el, că nu-i prost… Nu, să credem în el cu toată ființa noastră. Cu adevărat, fără să ne îndoim.

Și-am mai auzit asta, dar mereu mi s-a părut așa ceva… Fără vreo bază reală, dovedită, fără nimic palpabil. Ci doar o chestie pozitivă, care sună bine. Ei bine, se pare că nu e vreo chestie despre cine știe ce energii celeste, cine știe ce ezoterism, chestii voodoo sau alte sf-uri d-astea absurde. Ei bine, nu. E dovedit științific, spune Gregory Caremans, că atunci când noi credem în reușita copilului nostru, vom face în mod inconștient tot ce ne stă în putință pentru asta. Subconștientul nostru va acționa în direcția asta.

Bine, bine, veți spune. Dar nu facem oricum tot ce ne stă în putință pentru asta? Și nu ne dorim toți reușita copilul nostru?

Ei bine, se pare că nu. Noi credem că facem tot ce ne stă putință, chiar facem eforturi incredibile. Chiar facem. Dar nu e același lucru.

Potrivit unor mulți ani de studii, cei mai optimiști dintre specialiștii în neuroștiințe, psihologii șamd susțin că noi acționăm în proporție de maximum 5% în mod conștient, restul vine din subconștientul nostru. Știu, pare greu al naibii de crezut, dar dacă analizăm bine câte lucruri facem automat, câte lucruri nu putem controla la noi, câte ieșiri necontrolate avem etc, vom realiza că e totuși cât se poate de real.

E mult de dezbătut pe tema asta, dar nu am expertiza necesară. Cert este că, așa cum spuneam, toți cei trei speakeri au susținut același lucru, fiecare separat, fiecare dintr-o altă perspectivă. Este esențial să credem cu adevărat în reușita copilului nostru. Să-l creștem fără frica de eșec. Căci frica asta a noastră din subconștient va ieși la suprafață în cele mai diverse forme. Forme de critică sau laudă exagerată. Presiune, comportamente provenite din teama de a nu reuși, din teama de a nu deveni nefericiți, iresponsabili. Reacții care îi vor împiedica pe copii să încerce, să greșească, să reușească. (E mult de povestit, promit că o fac separat, chiar a fost o revelație).

O poveste de succes cu multă suferință

Spre exemplu, Gabriela Dima, de care mărturisesc că nu auzisem până la conferința Educare, a făcut o sală întreagă să plângă cu povestea ei. Femei și bărbați erau cu lacrimi în ochi sau plângeau de-a binelea. Eu aproape în hohote.

Pe scurt, a rămas paralizată la vârsta de 3 ani. Medicii nu i-au mai dat nicio șansă să mai facă vreun pas vreodată, ba chiar, la vremea aia (acum 40 de ani) i-au sfătuit părinții să o lase într-un orfelinat, să se poată ocupa de ceilalți frați ai ei. Asta pentru că nu ar fi avut resursele necesare (din toate punctele de vedere) să aibă grijă și de ea, și de ei. Și ea oricum ar fi fost mereu doar o povară.

Bineînețeles că mama ei nu a putut lua vreo clipă în calcul așa ceva. Totuși, o femeie simplă, cu o școală profesională făcută la Focșani, fără vreun studiu sau cunoștințe altele decât cele pentru meseria sa de confecționeră, a decis, în urmă cu 40 de ani, să lupte pentru fiica ei, s-o susțină și să creadă în ea și în reușita ei. S-o încurajeze mereu, în orice împrejurare, oricât ar fi fost de greu și oricât ar fi părut de imposibil.

Mereu i-a spus ”știu că poți, vei reuși”. Mereu și mereu. Chiar când aproape nimeni nu le dădea nici măcar 0,1% șanse. Totuși, această mamă a avut norocul să întâlnească un kinetoterapeut care a luptat cot la cot cu ea. Și a crezut în ”nebunia” ei de mamă, care era convinsă că fiica ei va reuși.

Gabriela a reușit să facă primii doi pași după 5 ani de muncă. 5 ANI! Pentru doi pași. Cât de dureroasă a fost atât psihic, cât și fizic toată munca asta pentru un copil de 3 ani care s-a trezit paralizat… doar ea a putut exprima. Eu simt că nu pot.

După multă susținere necondiționată din partea mamei, care accepta deciziile fiicei sale oricât de greu îi era, după multe operații și mulți ani de recuperare, Gabriela a ajuns să meargă. Greu, susținută de baston, dar merge. A făcut facultatea departe de casă, singură în Cluj. Mama i-a respectat decizia asta. A crezut în ea chiar și așa. (Câți dintre noi și-ar lăsa copilul invalid, care nu se putea mișca singur fără să simtă durere, și doar ajutat de cârjă, având încredere că se va descurca singur singurel la sute de kilometri de casă? Eu despre mine, sincer, am dubii)

Gabriela a reușit. A ajuns să-și spună povestea la TEDX. A muncit ani buni în centre sociale pentru a ajuta persoanele cu dizabilități, iar acum a ales să fie învățătoare în mediul rural, unde ajută copii proveniți din medii defavorizate. Copiii care, deși mari, nu pot scrie, nu pot citi, nu pot înțelege foarte bine mulți termeni banali pentru alți copii de vârsta lor. Ce face ea acum o face fericită. A decis să dea înapoi ce a primit. Încredere și încurajări. Pentru că, cu multă încredere și multă susținere necondiționată, oricine poate reuși.


Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *