Haosul care ne face să uităm că suntem oameni

Astăzi mergeam cu Sophie să-i cumpărăm mâncare și nisip pisicii. Mergem vreo două stații de tramvai pentru asta, eu nu conduc, am permisul expirat de vreme bună. Când să urcăm în tramvai, a dat lumea năvală, nici n-a contat că pur și simplu au împins un copil. În spatele nostru, o bătrână în baston nu putea urca bordura foarte înaltă (au improvizat o stație cu ditamai bordura la Plaza). A cerut tare ajutor, până să mă dezmeticesc eu, a ajutat-o un tânăr. Dar când să și urce în tramvai, vatmanul aproape a strivit-o cu ușa. Noroc că ușile nu se închid, dacă este ceva în calea lor. Dar a insistat de cel puțin 3 ori cu închisul ușilor, femeia se dezechilibrase de tot. La final, tot șoferul era nervos că a pierdut semaforul verde. N-am rezistat și i-am zis că mi se pare inuman.

Nu o singură dată mi s-a întâmplat să mă strivească și pe mine cu ușa la tramvai, la autobuz, peste tot. Nu a contat că sunt cu copilul în brațe sau cu căruciorul…

Îmi amintesc că atunci când eram cu căruciorul, nu doar că nu primeam o mână de ajutor să urc sau să cobor, dar erau momente când oamenii pur și simplu dădeau peste mine. La propriu

Nu cu mult timp în urmă, mi-a povestit o prietenă cum fetița ei, care era cu bunicul, a urcat în autobuz, iar bunicului i s-au închis ușile în față. A plecat autobuzul cu copilul, bunicul a rămas. E poveste din Bucureștiul zilelor noastre. S-a terminat cu bine până la urmă, din fericire.

Eu mi-am învățat copila să aibă mare grijă când merge pe stradă, să fie atentă, că oamenii pur și simplu o izbesc în goana lor spre cine știe unde. I-am spus fix așa – Mami, fii te rog foarte atentă pe unde mergi, ferește-te tu, pentru că oamenii nu-s atenți și intră în tine – A înțeles. Și asta după ce a fost izbită de vreo două ori. În magazin, în stație, pe stradă.

Zilele trecute, o mamă care avea în brațe un copil cu capul spart (avea cască pe cap) a fost lăsată în față de un domn, la farmacie. Nu vreți să știți ce scandal s-a iscat. Pentru 3 minute cât ceilalți au stat în plus la coadă.

Alergăm haotic, încontinuu. Mereu alergăm. Să nu se facă roșu la semafor, să nu stăm 3 minute în plus la coadă, să urcăm repede în tramvai și în metrou. Și dacă se face roșu la semafor, noi tot trecem, cu copiii după noi, pe roșu. Fără să ținem cont de exemplul pe care-l dăm. Ca să nu mai zic de pericol.

Nu mai vedem oamenii din jur, nu ne mai pasă. Haosul ăsta din viețile noastre parcă ne face să uităm că suntem oameni și să ne comportăm omenește.

E trist. Rău de tot. Suntem prea ocupați să fim tot timpul preocupați de goana noastră și atât. Trebuie să ne luăm câteva clipe pe zi, să respirăm, să ne uităm puțin în jur cu atenție, prezenți la ce se întâmplă, să ne trezim puțin din nebunia asta, să ne dăm seama că de fapt nu ne ajută goana la nimic. Ba dimpotrivă, ne învârtim precum hamsterii în roata aia a lor. În loc să mergem mai departe, să evoluăm, să conștientizăm, să fim mai buni, rămânem pe loc alergând întruna, fără rezultat.


Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *