Nu-s copiii noștri prea neastâmpărați, suntem noi prea obosiți…

Te rog nu mai bate în masa aia!
Nu mai țipa atât! Mai încet! Te rog, fă un pic de liniște!
Te rog nu mai sări în pat!
Nu mai alerga prin casă!
Stai odată locului!
Hai odată, lasă joaca, ne grăbim!
Hai în casă, e prea frig!
Nu mai călca în toate băltoacele, te faci fleașcă la picioare!
Nu mai alerga cu gura deschisă! Și mai încet că transpiri!

Să nu-mi spuneți că nici măcar una dintre astea sau unele asemănătoare nu le-ați folosit vreodată. Și să nu-mi spuneți că nici măcar o dată nu v-ați dorit să puteți da sonorul copilului mai încet sau să stea cinci minute locului. Să vă reveniți un pic. Adică puteți să-mi spuneți, dar dac-o faceți, ziceți-mi și ce mâncați/beți/fumați ca să reușiți treaba asta :).

Eu o fac! Cred că le-am zis pe toate. Mă rog, nu pe toate, dar poate altele. Dar în timp ce-i tot ziceam copilului să stea locului, să nu se mai joace la masă, să termine odată de mâncat, să nu mai alerge prin casă șamd, am realizat că nu el e neastâmpărat. Eu sunt prea obosită. Și stresată, Și nervoasă. Și am niște temeri rămase de pe undeva. Și parcă aș vrea să pot controla totul.

Sunt seri în care parcă-mi vuiește capul, mă simt obosită și parcă tot ce-aș vrea e să terminăm odată de mâncat și să stăm un pic liniștiți. Dar copilul nu vrea asta. El fix atunci, când suntem toți trei acasă, vrea să se joace, să țipe, să alerge, să sară, să se zbenguie, să mă tragă-n stânga și-n dreapta, să facă toate năzdrăvăniile din lumea asta. Și este perfect normal! E copil! La vârsta asta joaca e cea mai mare prioritate a lui. Și singurul mod în care știe să ne ceară timp și atenție.

Un copil fericit asta va face! Va fi zvăpăiat, va trage de timp să se mai joace un pic, să mai stea un pic cu noi, va râde cu gura până la urechi, e aerian în joaca lui, dărâmă lucuri, cade, țopăie prin pat, cântă tare, face nebunii!

Dacă atunci când suntem atât de prinși în graba noastră , în oboseala și stresul nostru și am vrea ca ei să înțeleagă asta, am realiza că nu au cum… Ce bine ar fi. Pentru că chiar nu au cum să înțeleagă. Pentru că ei încă nu știu graba, nu știu stresul și nici oboseala de viață pe care noi o trăim. Ei încă se mai bucură de fiecare clipă, o trăiesc încă așa cum simt, atunci, acolo.

E normal să transpire, să se julească, să se ude, să se murdarească. Să țipe, să radă, să cânte. Noi suntem prea obosiți și stresați, cu prea multe temeri. Dar copilăria nu e nici despre grabă, nici despre stres și nu ar trebui să fie nici despre frici. Ar trebui sa fie despre bucuria de a trăi. Căci dacă din copilărie nu-i lăsăm să-și ia bucuria de a trăi, nu prea o vor mai găsi nicăieri apoi.


Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *