Mi-e greu în continuare. Poate chiar mai greu


Am fost in weekend intr-o drumetie, in cel mai retras loc cu aer curat pe care eu il cunosc. Nu mai fusesem de 9 ani acolo si ma legau multe amintiri de oaza aia de liniste, unde auzi doar pasari si vant. 

Pret de cateva ore, aproape o zi, parca mi-am revenit din anxietatea ultimelor doua luni. Au fost minute multe la rand cand chiar am uitat de orice virus si pandemie. A fost bine. Acolo, in verdele si pustiul muntelui, m-am simtit in siguranta. Si am lasat copilul sa alerge cat vrea, sa puna mana pe orice, sa stea in iarba, sa culeaga papadie. 

Dar ne-am intors acasa, seara. Si la usa iarasi am dezinfectat talpi, clante, maini, bagaje. Am revenit.

Alaltaieri, am iesit la cumparaturi, dupa mult timp. Era liber si nu am mai simtit panica si goana pe care le-am simtit in celelalte 3 dati cand am fost, in timpul astora doua luni. 

Apoi, pentru ca Sophie asteptase in masină si isi dorea foarte mult sa se plimbe putin in parc si pentru ca stiam un parc ce de obicei e foarte liber, am mers. Am mers dupa ce am stablit clar ca nu atingem nimic, nu punem maini pe fata orice ar fi, ne scarpinam cu bratul, daca e musai nevoie. Totul a fost ok, pana s-a asezat pe banca si aproape ca mi-a stat inima.

La locul de joaca din parc, care era inchis cu banda pe care scria acces interzis, erau copii in leagane. Cu mere si pufuleti in maini. Nu m-a surprins, deja stiu ca sunt multi oameni care nu cred nimic despre nimic. Pana la urma, fiecare dintre noi este liber sa creada sau sa nu creada. In ceva sau in nimic.

Dar mi-a fost tare greu sa ii explic copilei de ce sunt atatia copii care se joaca impreuna si ea nu are voie decat sa se plimbe cu noi. 

Ieri, a iesit cu taica-su in parcarea de langa bloc. Sa se joace amandoi cu un avion. Cu aceleasi reguli pe care deja le-am zis. Doar ca aproape a inceput sa planga cand si-a vazut prietenii si colegii jucandu-se impreuna. Ea de ce nu are voie? Noi de ce nu suntem ca „parintii care inteleg copiii ca au chef de joaca”? 

De ce?

Pentru ca nu mi se pare ca s-a schimbat nimic. Cand am inceput sa stam in case, erau cazuri de le numarai pe degetele de la o mana, acum sunt aproape 20.000 (dintre cele testate).

Nu simt ca suntem invinicibili. Nu-mi este deloc mai putin teama de sistemul nostru medical decat mi-era inainte si mi-a fost de ani multi incoace. Nu stiu daca suntem sau nu sanatosi tun si nici nu vreau sa ajung, acum, in spitale. 

Pentru ca nu am argumente sa ma relaxez. Dar, va spun din toata inima, ca mi le-as dori. As vrea sa existe ceva si cineva care sa ma convinga ca este ok sa-mi las si eu copilul la joaca, impreuna cu ceilalti. Ca putem merge sa ne vedem familiile, bunicii, matusile, unchii, verii. Ca e ok sa merg intr-un salon, fara sa lesin la gandul ca pe acolo se perinda zeci de oameni zilnic. 

Da, mi-as dori sa aiba cineva argumentele care sa ma convinga. Pana atunci insa, simt ca imi este foarte greu. Chiar mai greu ca inainte, cand aproape toata lumea statea in case.

Si am obosit foarte tare. Am obosit de incertitudine, am obosit de grija, am obosit cu scoala online, am obosit de munca, am obosit de oboseala si frustrarea copilui și de ale mele.

Si, din pacate, nu vad nici perspectiva, nici rezolvarea. As vrea un boost de totul va fi bine. Unul care sa aiba logica si pentru mine si in care sa cred. 


Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *