Când uiți că și copiii (mai) mari sunt tot copii

Am multe, prea multe momente când realizez că am pretenții nerealiste de la copil. Da, e deja la școală, peste două zile face șapte ani, e atentă, conștientizează și observă tot mai multe lucuri. Trage de multe ori concluzii de om matur și pot discuta cu ea, câteodată, ca cu un adult. Are personalitate și are un cuvânt de spus. Și asta mă face, se pare, să uit câteodată că e totuși un copil destul de mic. Mai mare, dar totuși un copil mic.

Sunt multe momente în care nu realizez sau realizez prea târziu, că argumentele mele nu sunt neapărat clare și evident corecte, atunci când sunt privite prin ochi de copil.

Să vă dau (doar) un exemplu: spălasem pe.jos cu clor. Căci da, spăl cu clor toată casa. În timpul ăsta, am rugat-o să stea în pat și să țină și pisica acolo, să nu calceniciuna dintre ele prin clor.

Mi-am văzut de treaba asta și, când am terminat, m-am așezat la laptop, să muncesc la ceva urgențe. Pentru că nu reușisem să beau din cafea, mi-am pus și cafeaua lângă mine, pe mânerul canapelei. Între timp, desigur că pe jos se uscase și puteau să calce pe oriunde. Dar copila mea a vrut să se joace cu pisica fix peste laptopul și cafeaua mea, încercând să le și să mă escaladeze.. I-am zis să nu facă asta. Și, de parcă nu aș fi zis absolut nimic, ea și-a continuat escaladatul și joaca cu pisica peste cafeaua și laptopul meu. Disperată că trebuia să răspund la mesaje și că ar fi putut să-mi verse cafeaua, m-am răstit la ea.

Când am văzut cât de tare s-a întristat și cum a pus buza de plâns, am realizat și că nu mă jucasem deloc cu ea până atunci. Și că habar nu am de ce face asta, deși îi zisesem să nu. N-am știut să fac altceva, așa că am întrebat: de ce ai făcut asta? De ce ai ales să sari peste mine, când puteai să cobori și să mergi la pisică prin fața mea?

-Pentru că așa e jocul. Pe jos este lavă și eu mă feresc de ea. Și pisi trebuie luată de acolo. Și veneam pe la tine, pe aici e drumul.

Jocul. Da, pentru ei cel mai important argument este jocul. E firesc să fie așa. Și e firesc ca argumentele noastre logice să nu fie mereu logice și pentru ei.

Și-s și mai puțin logice atunci când le este și lor greu. Și le este greu când noi nu avem timp. Le e greu mai ales acum, când nu s-au mai jucat cu prietenii și colegii. Le este greu să ne vadă îngrijorați și ocupați. Așa că se retrag în ce știu ei mai bine. În joc.

Normal că eu văd lucrurile prin ochii unui om de aproape 37 ani. Și prioritaile mele sunt altele (și nu mereu cele care ar trebui). La fel de normal e și faptul că ea, la aproape 7 ani, vede lucrurile prin alți ochi. De copil. Iar prioritatea este joaca. Și este cea mai corectă prioritate. Cea mai naturală și firească. Și acționează în consecință. Ar fi trist să nu fie așa.


Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine!

One thought on “Când uiți că și copiii (mai) mari sunt tot copii

  • 23 mai 2020 at 7:32
    Permalink

    Ca intotdeauna, punctezi ce este important si uneori ( fara de intwntie) dai palme. Sunt utile si corecte. Ador sa te citesc si o voi face intotdeauna!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *