Inspecția școlară în online- ce (nu) s-a schimbat din anii ’90

Îmi amintesc și acum freamătul, agitația și pregătirile de dinainte de inspecțiile școlare din clasele primare. Mereu se știa când ele vin, mereu eram instruiți cum să facem și, mai ales ce să nu facem.

Uniforma era sfântă în ziua de inspecție, cu guleraș alb, bentiță albă și manșete albe la mâneci. Eram toți puși în bănci ca niște bibelouri. Cei mai bine și mai îngrijit îmbrăcați în băncile din față, ceilalți, mai modești, mai pe la dos. Eu eram pe la mijloc și cam așa am rămas mereu în mintea mea.

Nu vorbiți neîntrebați, ridicați frumos mâna și așteptați. Ba, chiar, de multe ori, știam exact care vor fi întrebările, cine ce învață, cine va răspunde. După aceeași logică. Cei din primele bănci erau în centrul atenției, restul erau pur și simplu restul.

Nu uit cum, într-o zi s-a anunțat inspecție la cercul de istorie unde eram înscrisă. Nu știu de ce, nu s-a lipit niciodată istoria de mine. Îmi amintesc panica indusă în momentul în care s-a aflat. Am fost trimiși fiecare acasă, să aducem ce aveam prin frigider, că deh, doar nu putea veni inspecția și să nu fie duamnele și duomnii tratați cum se cuvine.

Eu, pentru că tata la lucra la avicola din oraș, am fost trimisă să aduc ouă. Culmea (în viziunea profesoarei), noi nu aveam multe ouă în casă. Așa că am adus ce aveam, insuficient pentru masa bogată ce se dorea. Și, unde mai pui, că după ce ouăle au fost fierte pentru a fi umplute, nici nu am știut să le curăț de coajă perfect, fără să rup albușul. Cercul de istorie din ziua respectivă s-a transformat în cercul de umplut ouă și cel în care eu am fost făcută cu ou și cu oțet. Și oțetul a fost pus pe rană și mai tare în momentul în care, la una dintre întrebările puse de față cu inspecția, nu am știut răspunsul. Au aflat și părinții mei despre asta. Era inadmisibil să nu am suficiente ouă, să nu le știu curăța perfect și să mai fie și o întrebare al cărui răspuns să nu-l știu. Ce să mai, de nimic nu eram în stare. Și cu asta am rămas mult timp. Încă mai e în mine.

Inspecția școlară online, în anul 2020

Ei, dar ce să vezi, inspecția vine și în 2020, chiar și la orele online.

Și, poate cineva se gândește că inspecția școlară, după 30 de ani de zile, e altceva. Vorba aia, suntem în 2020, facem școala online, ceva de neimaginat în anii ’90, când eu alergam cu ouăle în brațe prin oraș, pentru masa inspectorilor.

Dar, cum probabil știți deja, inspecția a fost anunțată cu surle și trâmbițe. Directorii de școli (poate nu toți. sper că nu toți) au amenințat cadrele didactice că vor verifica personal dacă fiecare oră pe care o țin se desfășoară ”corespunzător”. Profesorii, la rândul lor, au anunțat părinții. Iar părinții au reacționat fiecare după cum a simțit. Și în perioada asta, mai ales, simțim multe și nu toate ușoare.

Printre alte cerințe, este și aceea de a avea camera tot timpul pornită. Înțeleg cerința și necesitatea ei, în măsura în care înțeleg și importanța prezenței fizice la școală, atunci când școala e deschisă. Dar, oameni buni, sunt nenumărate motive întemeiate pentru care un copil, la un moment dat, nu poate avea camera pornită. Poate nu are cameră, poate e defectă, poate… orice. Dar nu contează, se alege cu absență.

Dar măcar copiii nu mai sunt obligați să fie bibelouri frumos decorate și încadrate în tipare bine definite, am zice. Doar suntem în 2020.

Ei, bine, surpriză! Am fost anunțați că trebuie să aibă ținută corespunzătoare, trebuie să îi supraveghem pe copii, să nu facă trăznăi, să nu oprească microfoane, așa cum se mai întâmplă. E inspecție și nu vrem să dăm rău.

Și, atunci, nu pot să nu întreb câteva lucruri:

  • Nu ne-ar ajuta oare dacă am scăpa de mentalitatea asta care nu diferă, în esență, foarte mult de cea din anii 90?
  • De ce să nu facă elevii la ora de inspecție ceea ce fac în mod normal, la orice oră? Nu ar fi mai eficient ca problemele cu care se confruntă toată lumea (profesori, copii, părinți) să fie văzute, analizate și căutate soluții pentru ele?

De ce trebuie să pară totul perfect, ca pe roate, când noi dăm în gropi de ne-am făcut vânătăi?

  • Nu ar fi mai bine dacă am reuși să nu mai tratăm copiii ca pe niște ființe ce trebuie să se încadreze în niște tipare impuse și să se supună, fără a avea un cuvânt de spus?

Cred că mai multă înțelegere, mai multă toleranță, mai multă comunicare deschisă, mai puțin arătat cu degetul dinspre unii spre alții și mai puțină teamă ne-ar ajuta pe toți. Bucuroși le-om duce toate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *