Și, voi ce faceți cu hainele alea bune, de ieșit în lume, în pandemie?

Nu știu alții cum or fi, dar eu am crescut cu hainele împărțite clar în două: hainele bune, ”de ieșit în lume”, de mers la biserică și hainele ”de terfeleală”, alea mai răpciugoase, cu care stăteam prin curte și prin casă.

Era regulă bine stabilită ca, în momentul în care pășeam în casă, să mă schimb de ”hainele bune”. Și nu din motive întemeiate de igienă, ci doar pentru a nu le strica, păta sau vătăma în vreun fel.

E drept, de fapt, că și hainele astea de ieșit în lume erau de două feluri: hainele bune de zi cu zi și hainele bune, alea de purtat de sărbători sau la ocazii speciale.

Ei, cumva, copila mea mi-a pus la încercare convingerile și obiceiurile în ceea ce privește împărțeala hainelor în felul ăsta. Ea voia să fie prințesă în mijlocul zilei, până la magazinul de la colț. Sau avea chef să meargă cu rochia cu volane, aia bună, cumpărată pentru evenimente speciale, în parc, la joacă.

Mi-a dat fii-mea o lecție de viață la un moment dat. Am învățat de la ea că nu-mi trebuie nicio ocazie specială pentru a mă bucura de lucruri și am început să port hainele, rochiile și pantofii care mă fac să mă simt bine, chit că mergeam până la școală să o iau. Și-am început și să-mi beau cafeaua în ceștile frumoase, pe care le țineam, înainte, doar pentru musafiri. Cu farfuriuță, cu tot.

Ei, dar de bine ce-mi băgasem în cap ideea că nu trebuie să aștept nimic, nici ocazii speciale, nici să fiu mai slabă, nici vreme mai bună ca să port lucrurile frumoase, jap, a venit pandemia. Și mai poartă dacă ai unde.

Fiind genul de shopping addicted, imaginați-vă că am strâns ceva, de-a lungul timpului. Haine care zăceau în dulap, în timp ce eu nu ieșeam din pijamale. Sau, să zicem, cel mult colanți. Și ăia, în zilele în care aveam chef să fiu ”mai bine îmbrăcată”.

Doar că, la un moment dat, am realizat că în pijamale fiind toată ziua, practic pun din nou, din punctul ăsta de vedere, viața pe hold. Sunt în hainele de casă, lăsând ”hainele bune”, alea de ieșit în lume, pentru altă dată. Dar altă dată când ce? Habar nu am când se va termina pandemia. Și oricum eu lucrez de acasă.

Am încercat într-o bună zi să mă trezesc de dimineață și să mă comport ca și cum aș fi plecat la muncă. M-am machiat puțin, m-am îmbrăcat cu blugi și o cămașă. Ba chiar am renunțat și la eterna coadă de cal. Pfoai, ce senzație! Parcă eram din nou om, nu pijamalier. Parcă altfel mi-au mers ziua, mâinile și mintea.

Așa c-am repetat. Și parcă treaba asta, un banal ritual de dimineață, ieșitul din hainele de case și din pijamale, mi-a dat o stare de bine, o structură și m-a ajutat să mă ordonez și să mă organizez mai bine.

Până la urmă, ce face hainele de casă să fie haine de casă și pe cele de ieșit în lume, haine de ieșit în lume? Nimic. Doar felul cum noi le percepem. Iar felul în care noi ne simțim e important. Și noi suntem importante. Suficient de importante încât, atunci când suntem doar noi cu noi, în bucătărie sau în living, să ne simțim bine. Iar dacă asta înseamnă să ieșim din pijamale și să ne luăm pe noi o rochie frumoasă, chiar una dintre alea bune, de ce nu?

E drept, n-am ajuns la tocuri și paiete în casă, dar dacă m-o apuca în vreo seară, eu să știți că nu zic nu! 🙂 Merg bine cu prosecco!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *