Spiritul competitiv, necesar sau dăunător?

Am observat asta dinainte de clasa pregătitoare, dar parcă odată cu începerea școlii totul ia amploare. Acest mult lăudat spirit competitiv se transformă cel mai frecvent într-o rivalitate între copii. Și asta nu-i ajută deloc, ba dimpotrivă. Mi se pare că-i macină.

Eu nu cred în spiritul competitiv așa cum ajunge el la copiii noștri. Pentru că, din păcate, de cele mai multe ori, spirit competitiv înseamnă comparația cu altcineva. Și e evident că această comparație nu face bine nimănui, copil sau adult.

Uite la Ionel ce repede a mâncat. Tu stai o mie de ani!
Uite Gigica ce cuminte e, nu ca tine!
Uite Costel ce frumos scrie și uite în ce hal arată caietul tău!

Dacă ne punem pentru o clipă în locul copilului, mi-aș imagina o dicuție între soț și soție, de genul: Uite ce bine arată Maricica, nu e grasă/slabă ca tine. Uite ce bine gătește Ionica, nu mâncare de-asta de cantină. Uite de câte ori face Vasilica sex cu bărbat-su pe săptămână, nu ca tine o dată pe lună. Uite ce bine scrie Mioara, nu ca tine niște platitudini.

Adică nu știu alții, dar eu aș cam exploda la astfel de remarci. Și dacă ar avea dreptate, tot m-aș simți rănită. Cel mai probabil, i-am zice fără să stam pe gânduri: Eu asta sunt, nu-ți convine, du-te învârtindu-te la Maricica, Ionica, Vasilica, Mioara. De ce? Pentru că toți ne dorim să fim iubiți așa cum suntem. Chiar așa imperfecți cum suntem.

Dar dacă noi poate putem spune: du-te la Maricica, un copil nu va putea niciodată spune ”lasă-mă pe mine și ia-ți copilul ăla mai bun”. Eu cred că un copil va suferi, va simți că nu este suficient de bun, de valoros, de iubit așa cum este.

Pe mine comparația nu m-ar motiva, ba dimpotrivă, m-ar măcina groaznic. Și schimbarea aia bună și sănătoasă nu din comparație vine. Schimbarea bună și sănătoasă vine atunci când există iubire și acceptare și dorință de a da ce-i mai bun din tine. Când tu vrei să fii cea mai bună variantă a ta. Când tu evoluezi din bucuria de a evolua. Când tu te bucuri de ceea ce faci și faci acel lucru din tot sufletul.

Cred că țelul nostru și al copiilor noștri nu ar trebui să stea în a fi mai buni decât X sau Y, scopul este să fim cea mai bună versiune a noastră. Eu pot să fiu doar mai bună decât mine, dacă am motivația necesară. Iar comparația cu altcineva nu este acea motivație de care am nevoie.

Cred că putem să ne motivăm copiii într-un spirit care nu presupune nicio comparație, nicio rivalitate. Ei trebuie să știe că sunt capabili și valoroși. Iubiți și acceptați de noi, oricum. Ei nu trebuie să fie mai buni decât cineva, tot ce trebuie este să se bucure de competiție în sine. Să câștige concursul de dans pentru că le place să danseze și pentru că fac tot posibilul să dea ce-i mai bun în ei. Să câștige concursul de citit din bucuria cititului. Să ia nota zece din bucuria învățatului și din bucuria de a ști.

E greu ca un copil să se bucure de competiție în sine atunci când simte și vede în ochii părintelui dezamăgirea. Nu, nici nu trebuie rostită. Copiii noștri ne cunosc fiecare privire, fiecare gest, fiecare respirație. Ei știu gândurile noastre chiar înainte ca noi să le conștientizăm. Ei sunt un radar al fiecărei trăiri pe care o avem. Pentru că ne analizează în amănunt încă din prima lor clipă de viață. Suntem transparenți.

Ideea de opoziţie şi luptă, câştig şi pierdere, superior şi inferior nu face bine. Poate dacă nu am fi într-o continuă rivalitate, comunitatea ar fi mult mai închegată. Cred că este mult mai valoroasă comunitatea și nu competitivitatea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *