Cum să (nu) îi ceri iertare copilului tău

Eu sunt acea mamă care i-a cerut copilului iertare de zeci de ori. Atunci când am ridicat tonul mai ales. Adică, stai, aici încerc să mă fofilez. Adică, atunci când am urlat la copil. Și atunci când am realizat că-s nedreaptă. Când am conștientizat că am așteptări nefirești pentru un copil, la vârsta la care era.

Mi s-a părut corect să îi cer iertare, pentru că eram conștientă că am greșit. Și da, îi ceream iertare, spunând: te rog frumos să mă ierți, nu e vina ta, eu m-am înfuriat foarte tare. Iar să conștientizezi că ai greșit față de copilul tău e primul pas. Atât timp cât ești încă în povestea ”lasă că și eu am crescut cu palme peste ochi și uite ce bine am ajuns”, evident că nici măcar să-ți ceri iertare nu are niciun sens. E prea multă negare și lipsă de conștientizare aici.

Deci, am avut aceste perioade în care mi-am cerut iertare și am lucrat cu mine. Mult! Încă lucrez. Și mai mult!

Și aș vrea să fac aici o scurtă (de fapt, un pic mai lungă) paranteză. Să conștientizezi că greșești față de copil și să vrei să schimbi asta e un proces. Prima dată îți dai seama că greșești după ce ai făcut-o. Te uiți acolo, te uiți în tine, te întrebi ce frici și ce butoane ți-a apăsat copilul, de ce ai răbufnit. E un prim pas. Și deloc ușor. E posibil să ai nevoie de ajutor.

Apoi, conștientizezi în timp ce faci (orice ai face – că e o palmă, o jignire sau un strigăt). Iar te uiți acolo, te uiți în tine, te întrebi ce frici și ce butoane ți-a apăsat copilul, de ce ai răbufnit. E un al doilea pas.

Pasul trei, la care uneori ajungem mai greu, e ăla în care conștientizezi înainte. Măcar și cu două clipe înainte să iei foc. Câteodată, te poți opri, dar vor fi și dăți în care nu ai resursele necesare să te oprești. Iar te uiți acolo, te uiți în tine, te întrebi ce frici și ce butoane ți-a apăsat copilul, de ce ai răbufnit. Nu e ultimul pas nici ăsta.

Ultimul pas nu e neapărat ultimul. Pentru că intrăm adesea pe pilot automat și e o treabă constantă să te observi, să fii atent când începe inima să-ți bată tare, când ți se pune nodul în gât sau orice alt semnal îți mai dă corpul despre care tu deja știi că e semn de răbufniri nasoale. Și te tot uiți în tine, după ce ai reușit să respiri, să te retragi din pragul răbufnirii, să vezi ce mai e acolo și de data asta.

Am încheiat paranteza.

Așa, deci, eu în tot procesul ăsta, mi-am cerut iertare. Adică spuneam ”te rog să mă ierți”. Doar că, de la un moment dat, am avut sentimentul că e nedrept să-mi cer iertare față de copil. Adică tot el, copilul față de care eu am răbufnit fără să aibă vreo vină, tot el trebuie să-și găsească resurse interioare să mă ierte pe mine? E ca și cum i-aș spune: ”orice frică, frustrare sau furie simți tu din cauza felului în care eu m-am comportat nu are importanță. Acum șterge-le, te rog, cu buretele, și iartă-mă”. Nu, asta e tare nedrept!

Și m-am mai surprins făcând un lucru. Un lucru pe care îl detestam când era făcut de mama mea. Și care m-a rănit mult și încă lucrez la el. Victimizarea. Iar la mine se traducea prin ”pe vremea mea…, când eram eu de vârsta ta…”. Adică povestiri despre cât de greu era să fii copil pe vremea mea.

Da, copilăria mea a fost una extrem de grea. Cu multă condiționare, cu multă nesiguranță, cu extrem de multă violență fizică și verbală. Cu abuzuri peste abuzuri.

Dar pentru nimic din ce am trăit eu nu e responsabil copilul meu. Nu, eu nu trebuie să fiu victima care își caută alinare la un copil. Nu, copilul nu trebuie să fie salvatorul meu. Nu, el nu trebuie să mă ierte pentru că încă nu am reușit eu să-mi găsesc vindecarea și resursele pentru a nu mă mai activa atunci când el îmi apasă butoanele. Și, doamne, cum ne mai apasă butoanele copiii noștri! Fix pe alea cele mai roșii și mai dureroase.

Păi și facem atunci?

Păi, în primul rând, avem grijă de resursele noastre. Nu avem cum să avem așteptări de la noi, chiar și adulți fiind, fără să ne încărcăm bateriile cu răbdare. Iar despre asta am mai scris mai pe larg aici – De ce ne enervează (câteodată) parentingul modern și aici – Diferența dintre a-ți lua timp pentru tine și a te anestezia inconștient.

Apoi, pentru că de multe ori vom tot greși, e bine să spunem că ne pare rău pentru felul în care ne-am comportat. Fără să avem vreo așteptare să ne ierte copilul și fără să-i cerem să ne ierte. Nu el trebuie să ne ierte. Noi trebiuie să ne iertăm pe noi. Și ăsta e un proces în sine. El, copilul, în schimb, trebuie să știe că ne pare rău și că suntem conștienți că am greșit față de el. Și că, adulți cum suntem, vom face tot ce ne stă în putință să ne reevaluăm comportamentul și să lucrăm cu noi înșine.

Nu e o treabă ușoară asta și, de multe ori, avem nevoie de ajutor. Și e firesc să fie așa. Eu am realizat că, deși am citit rafturi întregi de cărți, fac o școală de psihoterapie și merg eu însămi la terapie, pentru a învăța anumite lucruri e nevoie să-mi dau timp. Și pentru simplul motiv că eu nu am avut repere să știu ce înseamnă să crești un copil din iubire și nu din frică.

Și încă un lucru – orice mic progres, fiecare victorie, fiecare reușită merită sărbătorită. Cum simțim noi.

Tot despre cum spunem că ne pare rău am scris și aici – Relația cu copilul, mai puternică decât orice strategie de parenting