marți, decembrie 3, 2024
Slider

Cum ne pedepsim copilul interior

Se vorbește mult despre copilul interior și fiecare are o imagine despre el, în funcție de cât a studiat și s-a studiat pe sine.

Copilul interior e acea parte din noi plină de viață, de culoare, de bucurie și creativitate, acea parte care ne dă sensul vieții.

Tot copilul interior e însă și acea parte cea mai rănită din noi, acea parte care a acumulat multă suferință și nevoi neîmplinite.

Când începi un proces de vindecare, înveți să te uiți mult la copilul interior, înveți să-l asculți, să-i auzi nevoile, să-l liniștești, să-l iubești necondiționat, să-l ghidezi cu susținere, înveți să te uiți la emoțiile grele, să le accepți, să le îmbrățișezi.

Tot în procesul de vindecare, descoperi și ce-ți aduce bucurie, ce te inspiră, te uiți mai mult la sensul din viața ta. Sau la lipsa lui și la felul în care îl poți regăsi.

Am făcut această introducere, pentru a explica pe foarte, foarte scurt și pentru o mai bună înțelegere asupra ideii de copil interior. Am observat că este această nevoie. Asta pentru că foarte multe persoane văd doar bucurie și joc atunci când se vorbește despre copilul interior. Însă este cu mult mai mult de atât.

Și acum vreau să vă povestesc cum mi-am dat seama eu că îmi mint și îmi pedepsesc copilul interior.

Că nu mi-a fost și încă nici nu-mi este prea ușor să vorbesc în public, cred că am tot zis pe aici. Dar odată cu procesul meu de vindecare, am decis că nu voi trăi toată viața cu frica asta și am făcut pași înspre a transforma această frică. Am făcut mulți pași în timp, însă despre unul anume vreau să vorbesc aici.

Am fost invitată să vorbesc în fața unei clase. În mod normal, aș fi refuzat, de data asta însă nici nu am luat în calcul un refuz. Deși aveam toate argumentele din lume să o fac. Frica ne dă multe argumente pentru a ne retrage din fața vieții.

Deci am acceptat.

Așa că am stat de vorbă cu copilul meu interior. Și i-am zis că știu că are emoții și e firesc să fie așa. Și că știu că-i este frică să nu greșească. Că îi înțeleg anxietatea și dorința de a fugi, pentru că știu cât a suferit în trecut și din cauza celor mai mici greșeli. Că știu câtă nevoie de apreciere și validare are. Și că-i promit că chiar dacă va greși, chiar dacă mâinile și vocea îi vor tremura, chiar dacă va stâlci cuvinte, voi fi acolo pentru el. ORICE AR FI.

Ei, a venit ziua. Am zis ce am avut de zis, mă pregătisem bine, aveam de dăruit ceva prețios. Asta știu sigur. Dar au venit și emoțiile. A venit tremuratul vocii și obrajii roșii. Cuvinte stâlcite nu au fost, în orice caz nu ceva evident, dar emoțiile mele erau atât de evidente și vocea mă trăda. Suna exact ca vocea unui copil emoționat.

A trecut momentul. Cu bine, aș zice eu acum.

Dar ce credeți, m-am ținut de promisiune față de copilul meu interior? L-am sărbătorit cumva pentru curaj? I-am oferit cumva aprecierea și validarea de care avea atâta nevoie? I-am înțeles emoțiile perfect normale și umane?

Ei bine, NU. Din păcate, am realizat abia târziu că l-am mințit și dezamăgit. Sau, mai corect spus, l-am retraumatizat. L-am certat (adică eu pe mine, să ne înțelegem clar) pentru că putea fi mai coerent și mai spontan. Că putea avea o voce mai fermă și mai caldă. Că putea fi mai așa și mai pe dincolo. Și că de ce pisici s-a înroșit. Și că degeaba atâta învață și învață, că uite cum nu e în stare.

Păi ce încredere să mai aibă copilul meu interior la următoarea provocare dacă eu îl tratez așa? Cum să fie el mai curajos și mai spontan. Mai liber și mai puternic?
Știți cum e asta? Ca atunci când îi spui copilui tău – cel exterior adică, cel care a stat în pântecele tale și apoi a plecat pe propriile picioare – că la tine găsește toată iubirea și susținerea, și că ție îți poate spune absolut orice. Și atunci când își face curaj să-ți mărturisească o prostie pe care a făcut-o, tu îl pedepsești. Sau îl cerți. Sau mai rău, poate îl lovești. Păi mai are el încredere să-ți mai zică și a doua și a treia oară? Păi se simte el iubit și înțeles? Se mai simte el susținut și în siguranță?

Cam așa am făcut și eu cu copilul meu interior și cam așa fac foarte mulți adulți critici cu ei înșiși. Noi vrem să fim mai curajoși, mai spontani, mai puternici și mai liberi (mai…, mai…, mai…), dar la prima greșeală ne criticăm aprig. Ei bine, nu funcționează așa. Ci doar cu iubire. Iubirea de sine este calea. Întotdeauna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *