Singurul remediu eficient împotriva colicilor. Testat de mine

Probabil că sunt foarte puțini părinții care nu sunt îngroziți de colici. Eu una nu am făcut parte din această categorie norocoasă, ba dimpotrivă. Am fost de-a dreptul înnebunită de colici și mă panicam în mod constant din acest motiv. Ei bine, se pare că aceasta a fost cea mai greșeală a mea și în continuare este. Nu degeaba am numit blogul ăsta ”Frici de mămici”, pentru că eu sunt mama fricilor atunci când vine vorba de copilul meu.

După ce am născut, șefa secției de Neonatologie a venit la mine în rezervă și mi-a dat mai multe sfaturi. Eu și soțul meu am ascultat-o, cu atenție. Ne-a spus precum o bunicuță binevoitoare, cu calm, cum să îngrijim copilul, de ce să nu ne speriem, ce vaccinuri va mai trebuie să facem. Mi-a arătat cum să alăptez. Cele mai multe dintre sfaturile ei le-am considerat utile, însă în privința unuia am avut convingerea că bate câmpii. Și eu și soțul meu ne-am spus că probabil are o vârstă și privește lucrurile prea detașat și nu mai e la curent cu noutățile. În ”istețimea” noastră de atotcunoscători (că doar aveam copil de două zile) nu am luat în calcul că acea doamnă avea o experiență impresionantă în spate și era totuși șefa secției de Neonatologie care văzuse și studiase multe la viața ei.

Ei bine, această doamnă ne-a spus clar și răspicat: ”Nu există colici. Colicii nu sunt nimic altceva decât frica părinților, în special a mamei. Cu cât mama este mai panicată și mai agitată cu atât copilul va suferi mai tare de așa-zisele colici”.

Ce prostie, mi-am zis. Cum naiba să zică așa ceva? Când am ajuns acasă, pediatra noastră, pe care am găsit-o datorită unei recomandări în care am avut mare încredere și care s-a dovedit a fi un doctor și un om minunat, ne-a spus cam același lucru, dar cu alte cuvinte.

”E adevărat că sistemul ei digestiv e în formare și pot apărea ceva dificultăți, dar colicii de care se plâng toate mamele nu au legătură cu asta. Nu vă panicați. Stați calmă pentru că îi transmiteți starea și copilului. Cu cât dvs. veți fi mai agitată, cu atât copilul va plânge mai mult. Veți vedea că va fi un cerc vicios. În zilele în care sunteți cel mai supărată și mai nervoasă, exact atunci copilul nu se va opri din plâns. Iar dacă starea dvs. de nervozitate se va accentua din acest motiv, copilul va și mai agitat și va plânge și mai rău”, ne-a spus și ea cu blândețe și cu zâmbetul pe buze.

Era deja a doua persoană avizată care ne spunea acest lucru, dar parcă tot mi se părea greu de crezut. Cum să-i transmit starea copilului? Nu am fost niciodată adepta teoriilor privind transferul de energii fie ele pozitive sau negative și a altor ipoteze de genul. Deci și asta mi se părea cam ieșită din comun. Dar pentru că era a doua persoană care îmi spunea asta, îmi intrase deja bine în cap.

Bun, am rămas eu cu copilul, bărbatul s-a întors la muncă. Eram speriată ca naiba. Nu reușeam să alăptez, lapte nu prea aveam, sânii mei erau sângerii, eram nervoasă, nu reușeam să mai fac nimic altceva decât să stau cu copilul, oboseala se acumula pe zi ce trecea.  Copilul plângea de mama focului. O zi așa, două, trei, cinci, o săptămână, două… La un moment dat am început să mă gândesc că o avea copilul ceva și eu sunt o inconștientă și nu anunț doctorul. Dă-i și panichează-te și mai tare.

Tratament pentru colici

Am sunat doctorița la un moment dat, că nu mai puteam. Îmi ieșem din minți de speriată, de obosită, de frustrare. I-am spus că probabil are colici, dar aș vrea totuși să o vadă, ca nu cumva să fie ceva mai grav. Am realizat din tonul vocii ei că și-a dat seama cât eram de speriată și probabil, doar așa, că i s-a făcut milă de mine, a venit să vadă copilul. Pentru că din ce descriere îi făcusem eu, ei îi era clar că este un copil sănătos care nu are nicio problemă. Ba, de fapt, avea mititica o problemă: o mamă prea panicată și agitată.

A consultat-o pe Mogâldeața mea plângăcioasă. Nu avea nimic copilul. Am rugat-o să-mi dea tratament pentru colici. S-a uitat la mine, mai-mai că plângeam. Mi-a dat dat ceva naturist și mi-a spus: ”Nu există tratament cu adevărat eficient împotriva colicilor. Dar, dacă țineți neapărat, putem încerca mai multe variante și observăm rezultatele”. Mai că nu mi-a zis că tratamentul împotriva colicilor este, de fapt, un fel de Placebo, dar pentru mamă. Dacă mi-ar fi zis, ar fi avut oricum dreptate.

I-am dat ce mi-a prescris medicul pentru colici. Și câteva zile fetița mea a fost mai liniștită. Vreo trei zile, cam tot atât cât am fost eu liniștită după vizita doctoriței, care mă asigurase că e totul în regulă. Dar după aia iar am început să fiu agitată. Ba că mi s-a părut că are nasul un pic înfrundat, ba că nu știu cum respiră, ba că nu mănâncă suficient (deși ea mereu, cât a fost bebelușă, a fost mai degrabă o grăsuță).

Ei, da, și uite așa remediul cu pricina nu-și mai făcea efectul și copilul plângea într-una. Sună iar pediatru, cere-i altceva. Mi-a dat altceva. Nici nu mai știu exact ordinea în care i-am dat tratamentele anti-colici, dar am încercat din tot ce era pe piață ceea ce a considerat medicul că e ok. Țin minte că am dat pe un renumit medicament, care are câțiva mililitri, vreo 70 de lei. Erau câteva picături. Dar ce, mai conta? Poate îi trece copilului. Am încercat de toate. Cum spuneam, cam tot ce exista pentru asta. Poate poate s-o liniști copila. Nimic! Poate o zi două se liniștea, dar atât. Apoi o luam de la capăt. Nu am trecut nici peste sunetul de foehn, aspirator, sunete albe de pe Youtube, compresii calde. E adevărat că sunetul acela puternic al foehnului sau al aspiratorului o mai liniștea, dar nu pentru mult timp (si pentru că mi se părea că zgomotul are cât de cât efect, l-am înregistrat în telefon ca să nu le mai dau drumul de fiecare dată :-D).

Sleită de puteri, cu toate fricile din lume în sufletul meu, chioară de somn, cu nervii la pământ, am făcut un atac de panică. Cred că am plâns după ce mi-am revenit din el cam o oră. Cu sughițuri. Dar după asta m-am liniștit. Nu mai aveam putere să mă mai agit. Mogâldeața mea se trezea noaptea cam la o oră, maxim din două în două ore și eu dormeam maxim patru ore adunate.

Colicii și brațele mamei

În tot acest timp văzusem că omuleața mea se calma când o țineam în brațe. Dar toată lumea îmi spunea că nu e bine să ții copilul în brațe, pentru că se învață așa. În puținul meu timp, am citit peste tot că asta era o prostie. Copilul până la șase luni (așa scria) nu are cum să se învețe cu ceva anume. Și am ținut-o în brațe. Și dormeam cu ea pe pieptul meu. Și nimic în lume nu-ți dă un sentiment mai frumos. Și eu eram mai liniștită, la fel și copila mea. Și parcă începuse să-mi și zâmbească. Și îi zâmbeam și eu mai mult (pentru că până atunci nu prea făceam asta de speriată ce eram).

Așadar, în opinia mea, dacă bebelușul este schimbat, este hrănit, nu are nicio altă problemă evidentă și totuși plânge în continuare, înseamnă că vrea să fie în brațele mamei. Pentru că acolo aude bătăile inimii pe care le cunoaște atât de bine. Pentru că este tot ce știe el pe lumea asta în care s-a trezit așa, deodată.

E adevărat că atunci când o lăsam jos nu stătea prea mult fără mine, dar serios acum: ce e greșit în faptul că un copil care a stat nouă luni de zile în burta mamei, vrea să stea cât mai aproape de cea care i-a dat viață? E perfect firesc. Zic. Doar pe tine te știe. Nouă luni de zile ați fost aceeași ființă.

Nu e ușor când ai o mulțime de lucruri pe cap, când ești epuizată și copilul nu se oprește din plâns. Ba chiar e al naibii de greu. Nu mai știi cum să te împarți și cum să-ți păstrezi calmul. Un sistem de purtare zic eu că este o altă rezolvare. Îți ții copilul aproape și ai și mâinile libere.

Se învață copilul în brațe?

Și au trecut și cele șase luni în care cică bebelușul nu se poate învăța în brațe și iar au început sfaturile și amenințările: ”ai să vezi tu, o s-o ții în brațe până merge la școală!”. Nu am mai ținut cont de ele. Ba dimpotrivă, pe la opt luni, fetița mea nu mai adormea decât legănată în brațe. Nu, nu m-am gândit nicio secundă că se învață așa. Am adormit-o în brațe până la un an, când deodată nu a mai vrut. Îmi arăta ea singurică pătuțul. Era pregătită să doarmă și fără mine și ea singură a decis momentul ăsta.

Și acum, când are doi ani și patru luni, am convingerea că îi transmit starea mea. Fără excepție, de câte ori sunt nervoasă și agitată și copilul meu este. Plânge din orice și nu-i intru cu nimic în voie. Dacă mă enervez și mai tare din cauza asta, nu facem altecva decât să intrăm într-un cerc vicios. Așa că orice ar fi, cu nervi nu rezolv nimic. Trag aer în piept de câteva ori și o iau în brațe. Așa ne liniștim amândouă.

Câteodată, pare îngrozitor de greu să fii calmă ca mamă. E aproape imposibil să nu te panichezi atunci când ți se pare că e ceva în neregulă copilul (și de muuulte ori se întâmplă să ți se pară fără un motiv întemeiat). Dar sfatul meu pentru proaspetele mămici, de care eu recunosc că nu am ținut cont până nu am trăit totul pe pielea mea, este să respire adânc, să-și ia copilul în brațe și să se calmeze pentru un moment. Vor vedea lucrurile atfel și vor ști ce au de făcut. Nu putem să fim niște mame perfecte, dar putem fi niște mame minunate pentru copilul nostru. El, așa micuț cum e, ne va înțelege și ne va iubi cu toate slăbiciunile noastre.

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine!  🙂