De ce ”Frici de mămici”

Cine mă cunoaște, chiar și puțin, știe despre mine că sunt mai panicoasă de felul meu. De când am devenit mamă însă, panica mea a atins cu totul alt nivel, iar temerile mele sunt mult mai multe și complet diferite de cele pe care le aveam înainte. Cu toate astea, cred că sunt multe mame care îmi împărtășesc fricile.

Mi-am dorit foarte mult un copil și, pe când eu aveam 28 de ani, iar soțul meu (care pe atunci nu era încă soț) avea 30, ne-am zis că nu mai este cazul să amânăm. Oricum niciodată nu vom fi fost suficient de pregătiți pentru un copil, iar teoria asta o voi susține mereu: oricât de mult ți-ai dori un copil și oricât de pregătit crezi că ești, mereu vei fi luat prin surprindere de un milion de lucruri.

Fricile de dinainte să fiu mamă

Așadar, prima mea teamă de mamă a apărut chiar înainte de a rămâne însărcinată. După șase luni de zile de muncă asiduă :-D, bebele se lăsa în continuare așteptat și nu înțeleageam de ce. Când spun muncă asiduă, nu glumesc. Am citit tot ce se putea despre ovulație, despre perioada în care apare, am făcut o sută de teste. Perioada aceea a fost încă o dovadă a faptului că am un soț foaaarte răbdător ( care, repet, nu era încă soț, și care, culmea, m-a mai și luat de nevastă). Eu una nu mi-aș fi suportat crizele, nici programul de făcut copii :)).

”Știi în ce zi suntem azi? Suntem în 7, deci sunt la ovulație!”
”Ok…”
”Cum adică ok…? Au trecut deja trei luni și uite, nu rămân însărcinată! Tu nu-ți dorești copil. Cel puțin nu la fel de mult ca mine, e clar!”
”Ba da, iubirica mea, de unde ideea asta?”
”Păi zici ok… ca și cum n-ar conta, ca și cum nu te-ar interesa”
„Zic ok… pentru că e funny cum pui problema. Abia am intrat pe ușă, sunt cu rucsacul în mână”
”Da, sigur, ție ți se pare funny. E un lucru serios. Au trecut trei luni și nimic. Deci tu nu-ți bați capul. Mda… Mi-e clar, nu-ți pasă…”

Ei, și după ce mă crizam, tot el era cel care trebuia să mă împace. Și nu doar atât: trebuia să-mi și redea dispoziția necesară de făcut copii, că doar nu făceam copii așa supărată. Și doar eram în 7, nu? Și eram la ovulație…

Da, știu, e un erou.

În cea de-a șaptea lună, adică în septembrie, chiar de Sfântă Mărie, am rămas însărcinată. Cum de unde știu exact ziua? Păi nu v-am spus că eram cu calendarul în mână și în toată casa erau teste de ovulație?

Nu, nu am simțit când rămas însărcinată, așa cum spun multe femei că simți. Drept dovadă, am și făcut o mare prostie. Am avut probleme și am mers pe fugă la o altă ginecoloagă decât cea la care mergeam de ani de zile și mi-a recomandat niște ovule. Gândindu-mă că totuși este posibil să fiu însărcinată, am întrebat-o dacă tratamentul nu ar putea cumva să-mi afecteze o eventuală sarcină. Ea a zis că nu. După,  am căutat o sută de studii, despre substanța activă din medicament, ale căror rezultate erau pro și contra.  Atunci a început coșmarul. La șase săptămâni am mers la prima ecografie și ginecoloaga mea mi-a zis că nu trebuia să iau acel tratament (sincer, nu mai știu ce era, deși eram convinsă că o să-mi amintesc toată viața) . ”Nu sunt suficiente studii care să demonsteze că este inofensiv. Oricum, la vârsta asta a sarcinii, e totul sau nimic. Vom vedea cum evoluează”.

Atât mi-a trebuit.

Am început să-mi fac un milion de scenarii, care mai de care mai tragice. Aveam coșmaruri. Mă trezeam plângând. Am făcut în timpul sarcinii toate testele și analizele posibile și recomandate de medic.

Am născut o fetiță sănătoasă și frumoasă. Foarte sănătoasă și foarte frumoasă. Chiar dacă am avut un mic șoc în momentul în care soțul meu mi-a spus că nu are ochii albaștri. (Nu o văzusem imediat după naștere, pentru că am fost sub anestezie generală). Îi avea albaștri. Da, știu, e o prostie superficială, dar mi-am dorit foarte mult un copil cu ochii albaștri.

Fricile de mamă

După toate temerile legate de naștere, au început fricile de mamă în toată regula. Dacă nu am suficient lapte? Și nu am avut! Dacă va fi un copil cu probleme de imunitate, pentru că nu e exclusiv alăptată la sân? De ce are bubițele alea pe față? O fi normal? Era. De ce are culoarea aia ciudată buricul? Dacă i-l rup în timpul băiței? Dumnezeule, e prea ciudată culoarea, hai să chemăm pe cineva care chiar știe cum trebuie să arate! Hai să le trimit poze prietenelor mele care au copil. Ele știu mai bine. Nu avea nimic, era perfect normal. I-a căzut după vreo opt zile. Dar vai, e un punct mic roșu, sângeriu. Dacă nu s-a închis cum trebuie? Sună pediatrul! Dacă e grav? Nu era.

Are colici. Clar greșesc eu ceva în alimentație. Ce să nu mai mănânc? Nici aia, nici aia, nici cealaltă. Sfaturile din toată părțile erau contradictorii cu privire la ce trebuie și ce nu trebuie să mănânce o mamă care alăptează. Ajunsesem să beau mai mult ceai și să mănânc te miri ce, disperată de colici. Am sunat-o pe pediatră de o sută de ori, mi-a spus clar de fiecare dată că nu există un tratament cu adevărat eficient împotriva colicilor. Dar eu le-am încercat pe toate. Poate greșesc eu undeva. Dacă nu plânge din cauza colicilor?

Are nasul înfundat. Poate e curent la ea în cameră. Dar de unde să fie? I-o fi frig? Dar e vară totuși. Să nu mai țin geamul deschis? Sun doctorița. Da, chiar și asta am întrebat-o.

Nu a vrut să bea lapte. Nici azi dimineață nu a vrut. Ce o fi cu ea? Parcă nu mănâncă bine de câteva zile. Hmmm… săptămâna asta nu prea a luat în greutate. Dar ea era chiar grăsuță. La două luni avea 5,6 kg, în condițiile în care la ieșirea din spital avea 2,8 kg.

Doarme prea puțin noaptea, se trezește prea des, unde greșesc oare? Copilul prietenei mele doarme toată noaptea de la o lună. Sigur nu fac ceva cum trebuie. Dar totuși, sunt copii care se trezesc noaptea chiar și la un an…

Are șase luni, nu stă în funduleț. O avea probleme?

Are 10 luni, nu merge de-a bușilea. Sigur avem probleme cu dezvoltarea.

Are un an, și, vai, nu merge în picioare! Oare să mergem la un ortoped? A mers la un an și o lună. Și nu o mai opream.

Înainte să împlinească un an trebuia să mă întorc la muncă. Am avut noroc că mama a putut să stea cu ea. Dar, chiar și așa, mi-am făcut o mie de gânduri. Dacă nu se acomodează cu mama? Dacă o s-o marcheze lipsa mea? Dacă nu o să vrea să mânânce? Dacă nu o să vrea să doarmă? Dacă? Dacă!?

Ea s-a acomodat foarte bine. Pentru mine a fost groaznic. Am simțit că nu sunt deloc o mamă bună. Cum să-ți lași copilul? Stau 11 ore plecată, pierd toate momentele frumoase. Adaptarea mea a fost de o mie de ori mai dificilă decât a ei. Programul meu care mereu mi s-a părut groaznic până atunci, pentru că erau nopți când ajungeam la 2 noaptea acasă, s-a dovedit a fi unul ok, pentru că în prima parte a zilei puteam sta cu copilul.

Prima frică majoră

Cea mai mare frică de când s-a născut a fost însă la prima răceală. 1 an și două luni. Febră 39. Muci de nu putea nici măcar să respire, ce să mai vorbim de dormit. Avea atât de multe secreții încât vomita din cauza lor, deși îi aspiram năsucul cât de des se putea. Tușea în ultimul hal. Sigur nu e simplă răceală. Dacă are ceva mai grav? Într-o noapte mi s-a părut că are spasme. Nu erau spasme, doar respira mai greu din cauza mucilor. Mi-am dat seama la cea de-a doua răceală. Dar atunci m-am panicat. Am chemat salvarea. Mi-a spus doctora de pe ambulanță, care nu a fost deloc drăguță (ca să nu zic că a fost extrem de acră) că ea nu crede că are ceva grav, dar dacă țin morțiș ne poate duce la spital. Nu m-am dus. Cea mai mare fobie a mea este legată de spitale. Nu voiam că fetița mea de 1 an să stea pe holurile alea mizerabile și gălăgioase. Clar asta i-ar fi făcut mai mult rău.

Au mai fost răceli, m-am speriat, dar nu așa de rău ca la prima. Fiecare a fost cumva diferită, dar știam, în mare, la ce să mă aștept.

La doi ani am hotărât să o dăm la grădiniță, pentru că programul mamei mele nu prea se mai pupa cu al meu și era foarte greu pentru ea. Are totuși o vârstă și muncește destul de mult. Frământările au fost incredibile. Unde? Ce fel de grădiniță? Dacă nu se adaptează? Dacă se poartă urât cu ea? Nu aș suporta nici măcar să o certe. Ideea că cineva ar putea să o bruscheze sau să-i dea o palmă îmi face rău fizic, la propriu. Dacă nu au răbdare cu ea? Dacă nu mănâncă? Dacă nu doarme? Dacă se simte abandonată?  Deși timidă, ea s-a adaptat destul de repede. Mă așteptam să plângă în prima zi când am dus-o. Ea nu a plâns, eu da. Imediat cum am plecat de la grădiniță. În hohote.

Frici și iar frici…

Intrarea în colectivitate a venit, desigur, cu toate bolile posibile. Frici, frici și iar frici. Temperatura de 40 de grade, care nu scădea orice aș fi făcut mi-a provocat un atac de panică. Am ajuns la urgență. I-au făcut împachetări cu scutece umede. Reci. Plângea cu suspine. Iar eu încercam inutil să-mi ascund lacrimile de ea. Simțeam că mă rup în două. Era atât de mică și trebuia să treacă prin tot chinul ăsta. O mână de om. Nici măcar nu putea să spună ce avea pe suflet și ce o durea.

Și astea cred că astea sunt cele mai mici frici totuși. În momentul în care devii mamă, nu doar viața se schimbă radical, ci și felul în care gândești, dar mai ales felul în care vezi lumea. Lumea în care ți-ai născut copilul. Lume pe care o vrei mai bună nu pentru tine, ci pentru micuții tăi. După ce devii mamă, devii vulnerabilă. Teama din sufletul tău nu dispare niciodată cu adevărat, chiar dacă stă ascunsă acolo și te ia prin surprindere de fiecare dată prin intensitatea ei. Chiar și știrile le vei vedea cu alți ochi. Nu te vei putea uita la efectele groaznice ale accidentelor, foametei și catastrofelor, la suferința copiilor și a părinților lor, fără să te străfulgere măcar pentru o fracțiune de secundă întrebarea ”Dacă era copilul meu?” Întrebare pe care vrei instantaneu să o respingi, dar nu poți. Și acea fracțiune de secundă este suficientă ca să ți se taie răsuflarea.